Lucian Avramescu: La San Gimignano, arzătoare femeie, vara

 

Arzătoare femeie, vara, dogoarea iese din pietrele sânilor ei
Iar asfințitul fierbe de dorințe

Mă aflu la San Gimignano
Am douăzeci și cinci de ani și totul pare că o ia de la început
Cerul Toscanei învelește dealurile cu viță de vie
Pe străzi doar turiștii hălăduiesc fotografiind turnurile

Am ajuns aici printr-o țară cu multe tuneluri
Trenurile se lăsau înghițite ca niște râme argintii
De gura delfinului de piatră,
Așteptam să nu se termine niciodată întunericul,
Calcarul umed al muntelui
Intra prin ferestrele care lustruiau pereții acestui burdihan de piatră

La San Gimignano nu sunt tuneluri,
Doar odăi mici, cu un pat de fier
În biserile bătrâne,
În una locuiam eu ca student bursier
Vara nu-și trimitea aici aerul fremătător

Două studente din Tel Aviv m-au găsit visător pe o bancă
Serile în Toscana vin greu
Iar eu nu aflasem că timpul nu trebuie grăbit
Felinarele se aprindeau pe străzi ca-n Evul Mediu
Luminile lor galbene făceau chipurile pistruiate

Căutau un loc de cazare și le-am spus că le-aș lua cu drag în odaia mea mică, dar în patul cu o saltea relativă abia încap eu
Au fost curioase să vadă
Ne aflam la doi pași de locul unde s-a năsut Machiavelli
Și totul putea fi altcum decât se arăta

Din uriașele lor rucsacuri au scos cele trebuitoare vieții
Iar chilia mea de călugăr a devenit o cameră de hotel
Voi dormi eu pe jos, am zis, în timp ce luna respira spre porturi,
Burgul Italian se furișa în sine
Frigul lua locul căldurii
Așa că una din fete a decis să doarmă alături de mine, pe jos,
Brațele ei m-au încolăcit cu o nesfârșită prietenie
Iar a doua zi, când plecau spre Spania, au luat și din mine ceva,
Ospitalitatea care n-are granițe

Am putea trăi fără amintiri, îmi zic,
Prea multe din cele uitate năvălesc peste tine
În viața asta ruptă în două
Ca un lămâi cu coaja însorită râzând
18 iulie, 2021, Sângeru