nu-i așa că și voi îmbrățișați viața cu o strașnică bucurie?
viaţă a iluziilor, cine te poate adora mai aprig
decât amforele mâinilor mele
cu care te îmbrățișez?

pe tine te întreb, iubito,
care, ca o podgorie, toamna, aduci mierea strugurilor
şi sărutul aromat de patimă,
veghea puţinului meu somn,
pe tine, veghetoareo, te întreb
nu-i aşa că şi tu îmbrăţişezi viața cu o strașnică bucurie
și s-o faci să mai dureze nu te-ar supăra?

în timp ce eu de puținul rămas mă bucur
de pe un prag pe altul,
în fugă, respirația mea își ia avânt,
pasăre cu o singură aripă
căci din pliscul ei nu mai răsar sunete,
cerul amuțește mimetic
doar pasărea zboară de parcă ar sări într-un picior
ca un invalid de război

viață a iluziilor, zic,
făcută să dureze între liniște și nesăbuință,
între limba fluturilor
și limba domoalei înserări,
mereu între două furtuni care-și destramă asfințitul,
între două mări care la întâlnire fac schimb de albastru
fără ca valurile lor să se întretaie

unde să te ascunzi
când intrarea în peștera cuvintelor
e din cremene?

dă-mi cheia de sol și de fa și de mi
să ating cu inexistența ei
șoldul de matură femeie al lunii
lasă-mă să i-l pun și pe celălalt
și s-o fac inel de aur pe genunchii mei
fiindcă dragostea n-a murit în mine,
dragostea are aripile amândouă
iar cometa ei desenează linii luminoase pe cer

nu-i așa că viața oricât de lungă ar fi în scurtimea ei
merită trăită
ca și când ieri te-ai născut?
14 februarie 2021, Sângeru