Lucian Avramescu: Scrisul era o mare pacoste peste vorbitorul care eram

 

Pe vremuri, înaintea erei muţeniei mele,
Scrisul se băga peste vorbitorul care eram
Şi-mi strica discursurile
Și-mi întrerupea șoaptele de versuri pe care le inventam
Fără contenire în urechile iubitei
Si scrisul era o mare pacoste
Mai ales la crâșmă
Când beam vorbe cu prietenii
Și brusc, înainte de a ne face criță, eu mă apucam să scriu pe un șervețel
Ei, aș, spune poetul și rugă de neînsurare și bună seara, iubito,
Stricând frumusețe de bairam cu scrisul meu care se suia
Peste vorbe și le gâtuia

Azi mă rog de vorbele mele
Să iasă afară din scrisul meu și să țipe ca descreieratele
Și creieratele, să urle la lună ca lupii
Și să-mi șteargă cu guma lor scrisul ăsta care-mi ține loc de orice,
Făcându-mă iar să vorbesc ,firește prostii
Și să înjur de paltini și de mesteceni și de p-a mă-sii
Că țigan eram uneori și român de pe mahalaua cuvintelor
Că Arghezi s-ar fi uitat cu invidie cum măscăresc eu vocabularul și dicționarul și enciclopedia britanică

Doamne, dă-mi un pic de vorbă să mângâi firul de iarbă dimineața,ba nu, mai devreme,în zori,
Să strig pe nume lăptucile din grădină
Să imit pitpalacul și să fac asemeni guguștiucilor
Care-și strigă de peste trei pomi iubitele guguștiuce

8 iulie 2021, Sângeru