Lucian Avramescu: sunt omul dintre șine

 

s-au întâmplat atâtea prea în grabă
nici trenurile nu mai merg prea iute
vagoanele când trec pe șine-s mute
și nimeni parcă n-are nicio treabă

ochii care râdeau învață plânsul
iar sângele spre inimă nu știe
pe ce cărare dus-întors s-o ție
să nu se-mpiedice chiar el de dânsul

e-un paradox de viață și de moarte
în care-ncet toate se-ntâmplă iute
ca o posesie de cerb în ciute
căci el atâta știe, n-are carte

și totuși lunecă trenuri pe șine
încet sau grabnic, nici nu mai contează
în lumea asta care delirează
iar între linii m-a găsit pe mine

nu-s încă feliat, nu-mi smiorcăi boala
am încă neodihnă cu duiumul
roțile care trec nu-mi calcă drumul
știind că nu mi-am încheiat migala

am o biserică de terminat
de pus în ordine câteva vise
rămân de strajă faptelor promise
ca un hârșit, dar neînvins soldat

sunt omul dintre căile ferate
prea multe gări, prea încurcate șine
dar nu uitați, conductorul e-n mine
și nu-s un luptător pe jumătate

hai, sus, ce dacă sus sunt aprigi nori
o mierlă cântă undeva sub geam
trăiește stând pe aer ca pe ram
și îmi șoptește să vă zic buni zori

cine sunt eu? sunt omul dintre șine
iar voi? tot între trenuri, ca și mine

15 iunie 2021, Sângeru, orele 5.00, când ziua s-a crăpat deja