Lucian Avramescu: Tristețea mea se zvântă ca un covor țărănesc pus pe culme

 

Cât de nespus de frumoasă trebuie să fie patria mea
Dacă printre doi nori
Soarele o priveşte cu o dragoste arzătoare
De parcă ar fi iubita lui
Ieșită din râu să se zvânte între sălcii

Cât de nespus de frumoase trebuie să fie cuvintele limbii române
Pe care eu nu mai pot să le spun
Dar le privesc pe buzele iubitei mele
Și pe buzele copilului meu
Și pe buzele arțarilor și mestecenilor și cireșilor
Care, cu totul întâmplător, se cheamă arțar și mesteacăn și cireș

Cât de limpede trebuie să fie lacrima cerului
Care pică a plâns și a veselie din cei doi nori
Printre care soarele se uită
La cât de nespus de frumoasă este patria mea
Cât de nespus de frumoase sunt cuvintele limbii române
Pe care eu le răsfoiesc doar pe buzele femeilor
Și nu mă mai satur de amintirea dulceței lor de cireșe

Azi, iulie a venit ca o inundație mare
Nădușesc de atâta lumină copacii
Apele s-au pitit sub pământ
Iar tristețea mea se zvântă
Ca un covor țărănesc pus pe culme

7 iulie 2021, Sângeru