Lucian Avramescu: Zăpada care ninge-n sus

 

Ninge în gând, în suflet, în cuvinte
Ninge cu nesfârșitele zăpezi
Peste poieni ca peste mari morminte
Unde fac tumbe nefătații iezi

Te simt cum ningi pe mine cu iubire
Ca o amantă care mă dezbracă
Decisă să dea tot la despărțire
Rupe-mi cămașa, rupe-o și ce dacă

Și inima nu-n patru, pe din două
Mi-o rupe dând-o fix pe jumătate
Și vezi din care mai cu sânge plouă
Și care, spintecată astfel, bate

Zăpada asta ca o vindecare
Ca o vioară și ca un totem
Ca o iubire ultimă ce doare
Și poate, ca un fericit blestem

Mă ninge a sărut de despărțire
Mă ia-n primire brațu-i acoladă
Zăpada mea ca ultimă iubire
Ce pleacă-n sus, uitând în jos să cadă

Ninge ca un sărut demult în gara
Unde-așteptam iubita mea dintâi
Să-i spun acel părelnic bună seara
Când blând ningea cu-aromă de gutui

Și ninge peste vorba-mi să rămâi
Și nu știu dacă eu sau tu mi-o spui
Printre atâtea trenuri amărui
Cărând zăpezi, neliniști și gutui
Spre gara ce se cheamă-a nimănui

18 martie 2021, Sângeru