Când canicula nu ne înfierbântase încă mințile, Eduard Helvig, directorul Serviciului Român de Informații, a transmis presei o declarație pe care mi-aș lipi-o pe oglinda din baie. Mi-aș arvuni astfel nu numai seninul zilelor în rânduiala lor monotonă, ci și un optimism bine temperat. Iar instituțiile publice s-ar cuveni s-o introducă în fișa postului a fiecărui angajat, doar, doar, s-or lecui de scârbavnicele năravuri moștenite din deceniile lichidării „dușmanilor poporului.” Până la proba contrarie nu-l suspectez de încercarea de a ne capta simpatia și bunăvoința, de vreme ce în mandatul său pionii plasați în câmpul tactic de către predecesori, cu largul și nocivul concurs al președintelui Traian Băsescu, au fost retrași în cazarmă. (Aici va trebui să dăm și actualului locatar de la Cotroceni, Klaus Iohannis, ceea ce merită, poate singura sa realizare în cei opt ani de șef al statului.) Ei bine, în mesajul cu pricina, șeful principalului serviciu secret intervine și face o analiză de luat aminte a „virusului ” care ne-a cam distrus pe dinlăuntru. Excursul, de un surprinzător curaj, începe, desigur, de la perioada nefastă de dinainte de 1989. Așadar, „Securitatea a fost mai mult decât o instituție represivă. Ea a devenit, prin puterea discreționară pe care a exercitat-o în anii comunismului, un creator de mentalități, un corector de comportament, un judecător absolut și un administrator cu rol coercitiv al conștiințelor.
Laboratoarele Securității au fost abandonate în grabă în decembrie 1989, dar virușii dezvoltați în ele pătrunseseră deja adânc în societatea noastră.
Un astfel de virus, şi cel mai periculos în opinia mea, este securismul. Securismul este acea idee care presupune utilizarea traumelor societăţii din perioada comunistă pentru a crea, foarte abil, tocmai o reflexie de tip totalitar. Este acea idee că în spatele a orice, se ascunde un interes obscur şi neapărat de rea intenţie, că există duşmani în interiorul României, duşmani cu care trebuie să ne luptăm. Securismul este procesul de intenţie fără dovezi, manipularea adevărului şi întreţinerea unui conflict artificial între părţi ale societăţii, între societate şi instituţiile statului, între indivizi şi societate (subl.m.). Securismul sapă la temelia oricărui demers de democratizare, ne vrea ţinuţi pe loc şi în conflict unii cu alţii. Securismul are abilitatea de a se prezenta ca un medicament, când în realitate este virusul însuşi.
În ciuda numelui și originilor sale, securismul nu este apanajul exclusiv al categoriei profesionale care l-a creat.
Paranoia, teoriile conspirației, judecata prin asociere, crearea unor temeri false, suspiciunea generalizată care pornește de la premisa vinovăției, manipularea – sunt componentele lui de bază (subl.m.). Securismul este astăzi bine reprezentat în prea multe medii ale societății noastre.
Eu imi doresc să putem consolida împreună, instituţii ale statului, clasa politică şi societatea civilă, pentru ca România să se vindece de securism şi să lase, în sfârşit, în urmă practicile fostei Securităţi. Despre Securitate și securism trebuie să învățăm în manualele de istorie, nu să ne dorim reluarea practicilor lor”.
Într-adevăr, securismul este din plin reprezentat în prea multe medii ale societății românești, chiar prea multe și parcă mai vizibil decât în „Epoca de Aur”. Bunăoară, în justiția cu dezlegare de la Centru și după dictare, așa-zisa luptă anticorupție în contextul perfid și umilitor al MCV-ului e dovada cea mai la îndemână. Fără să vreau, îmi vin în minte niște vorbe de-a pururi valabile pe Dâmbovița, rostite de Belu Zilber: „Toți judecătorii sunt în serviciul Securității, atunci când este vorba de un proces politic.”[1] Apoi, în viața politică ori în cea economico-financiară, în care epurarea s-a făcut iarăși în numele unor sloganuri de-o grețoasă demagogie. Cât despre mass-media, nici n-are rost să mai irosesc cerneala, Scânteia și postul național de televiziune ale comuniștilor de altădată erau de-o inocență înduioșătoare în raport de ticăloșia de azi a presei oficiale.
De aceea, strig și eu dimpreună cu șeful SRİ: „Jos securismul!” Și adaug cu de la mine putere: „Cine nu sare, ia condamnare!”
[1] Belu Zilber, Actor în procesul Pătrășcanu. Prima versiune a memoriilor lui Belu Zilber.
