Șerban Cionoff: ACEL PAUL MATIU PE CARE NU ÎL VOM PUTEA UITA

Peste câteva zile Paul Matiu, cărturarul și iubitorul de carte, ar fi împlinit 65 de ani! Scriu cu multă durere ,,ar fi împlinit’’ fiindcă Doamna cu Coasa a orânduit altfel mersul vieții sale. În urmă cu doi ani, prietenul nostru Pali părăsea această lume, atât de zbuciumată de mărunte patimi și de ambiții oarbe, pentru a se muta într-una mai liniștită, mai senină și mai bună.
O lume a Idealurilor Înalte pe care Borges și-a închipuia ca fiind o bibliotecă. Deloc întâmplătoare, atunci,ideea de a ni-l imagina pe Paul Matiu într-o asemenea bibliotecă de vreme ce, el însuși, a fost vreme de douăzeci de ani, directorul și spiritul călăuzitor al Bibliotecii Județene ,,Ion Minulescu ’’ din Slatina. Acolo unde , în semn de dreaptă cinstire, se află acum un bust al său, realizat cu ales meșteșug , de sculptorul Mircea Duțu. Așa după cum cei ce vor dori să îl cunoască mai bine pe acest neînduplecat visător spre tot mai înaltul Gândului va avea ce învăța din volumul omagial apărut anul trecut prin osârdia soției prietenului nostru, doamna Gabriela Matiu. Volum intitulat atât de simplu și atât de drept:,,In memoriam, Paul Matiu”.
Dar Paul Matiu nu a fost doar un neobosit animator spiritual și nici doar un bibliofil plin de sârg și de inspirație. A fost, el însuși, autor al unor lucrări substanțiale, pe care nu cred câtuși depuțin că greșesc atunci când le numesc a fi lucrări de referință în istoria culturii românești. Lucrări dintre care amintesc în mod cu totul deosebit :,,Etnologie și folclor mitizat’’ sau ,,Religiile în Oltenia în secolele II-VII după Christos’’.
Scriind toate acestea, iată că mă încearcă un gând ascuns care nu mă lasă să pun punct emoționatelor mele notații înainte de a încerca să surprind, fie și în numai câteva cuvinte, portretul moral al acestui om de aleasă alcătuire sufletească. L-am cunoscut, așadar pe Paul( Pali) Matiu pe vremea când , student fiind, îmi petrecem vacanțele în orașul meu natal, Caracal. Pe atunci, încă un oraș patriarhal, cu rigorile sale, dar mai ales cu oameni, mai tineri sau mai vârstnici care iubeau Cultura și ne învățau și pe noi, adolescenții, să o iubim și să o cinstim. Și unde am fi putut face asta mai mult decât la Casa de Cultură a orașului? Adică acolo unde, un grup de entuziaști și de împătimiți, avându-l oblăduitor pe directorul instituției, Mișu Slătculescu- binecuvântată fie-i amintirea!-, reușeam, în acel deceniu de limitată dar reală deschidere politică și culturală al anilor 60-70, să căutăm calea spre valorile perene ale culturii naționale și universale. Readucând la lumină pe atât de nedrept uitații Iorga, Blaga sau Vasile Pârvan, dar și deschizându-ne, mintea și sufletul către reperele spirituale ale Europei moderne și ale umanității. Încet dar sigur am reușit să formăm , împreună cu Pali , cu Răducu, fiul compozitorului Radu Șerban, cu vărul său, Mircea Cebotenco sau cu Mihai Vârtosu și cu Mimi Vâlcea, plus frații Mihăescu, un grup de tineri (cam nonconformiști, recunosc) mari amatori de Mark Twain, de Gilbert Becaud , de Dalida sau de Aznavour și Celentano, dar și de Caragiale, de Sartre, de Ion Barbu și, bineînțeles, de jazz, în versiunea americană precum și în transcripțiile unice ale lui Janscy Korrossy. Cu greu voi putea uita, fie și acum, după aproape cinci decenii, savuroasele noastre plimbări prin centrul orașului sau prin parcul său de un pitoresc unic,preumblări presărate cu dialoguri spumoase sau cu alte năstrușnicii. Așa încât, evocându-le , peste atâția ani, nu aș pute-o face altminteri decât sub raza de nostalgie al frățânelui meu de bohemă , baladistul George Țărnea:,,Ce suave timpuri,/Prăbușite-n vis/Unde sunt copii/Primului abis?’’
Așa l-am cunoscut și așa m-am legat printr-o nedezmințită prietenie cu Paul (Pali) Matiu și așa mă bucuram, de fiecare dată, să îl regăsesc. Și așa îl voi purta în suflet, peste ani și ani, cât îmi va îngădui Bunul Dumnezeu să mai fac umbră acestor meleaguri.
Acest Paul (Pali) Matiu pe care nu putem și nici nu avem dreptul să îl uităm…