Episodul XVII al sezonului II al podcast-ului Avangarda, cu Ionuț Vulpescu are aromă de cafea: invitatul cunoaște îndeaproape care e cafeaua lui Dumnezeu și care e cafeaua diavolului, deține rețetele vechi, armenești, de prăjire a cafelelor rare, ba chiar a plecat pe urmele cafelei plantate de Napoleon Bonaparte pe Insula Sfânta Elena. Nu de puține ori, străzile vechi ale Bucureștiului au păstrat arome din prăvăliile lui. Gheorghe Florescu povestește, la microfonul Avangardei, de câte ori providența i-a surâs, în ciuda unei vieți în care tatăl său a fost deținut la Canal, și în care ani mai târziu, avea să fie închis la rândul lui, în timpul regimului comunist. A scăpat ca prin minune la cutremurul din 1977 și știe că Dumnezeu i-a fost prieten. Dincolo de Confesiunile unui cafegiu, Gheorghe Florescu îi mărturisește fostului ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, cum pungile de hârtie pentru cafeaua de 5 kg deveneau ciorne pentru Nichita Stănescu, ce a cumpărat Marin Preda în ultima zi a vieții din magazinul din strada Hristo Botev, care erau slăbiciunile, în materie de cafea sau de whisky, ale unor mari actori, precum Radu Beligan, Toma Caragiu sau Amza Pellea. Un podcast cu și despre cafegii, din timpurile Poeților dispăruți și ale Bucureștiului cultural de altă dată.
Interviul integral poate fi ascultat accesând link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=TjrPaOdPQLE
Culisele cărții Confesiunile unui cafegiu de Gheorghe Florescu. „Tăticule, tu nu ești Tolstoi! Cine îți citește ție 1000 de pagini? Ce, ești scriitor? Nici măcar nu ești scriitor.”
Ionuț Vulpescu: Bună ziua, la un nou episod al podcastului meu. Îi invit pe cei care ne urmăresc să dea subscribe paginii canalului meu de Youtube. Astăzi bem cafea, nu orice cafea și nu în orice companie, ci în compania celui mai cunoscut cafegiu din București.
Gheorghe Florescu: Și unde…
I.V.: Și unde! Domnul Gheorghe Florescu! Mulțumesc mult că ați acceptat invitația mea!
G.F.: Mulțumesc mult pentru vizita dvs. și pentru faptul că mi-ați dat atenția cuvenită ca să discutăm acest subiect. La început a fost Cuvântul… Cuvântul l-am împărțit în cinci. Și primul Cuvânt l-am introdus în Confesiunile unui cafegiu.
I.V.: Această carte se cheamă Confesiunile unui cafegiu, și s-a bucurat de mare succes. Au apărut mai multe ediții ale acestui volum.
G.F.: Au apărut 120000 de volume în patru ediții. Prima a fost o ediție simplă, pentru că a fost o întreagă discuție la editură; eu am avut un manuscris de 1000 de pagini. Și fiica mea mi-a spus: „Tăticule, tu nu ești Tolstoi! Cine îți citește ție 1000 de pagini? Ce, ești scriitor? Nici măcar nu ești scriitor. Lasă așa!”
I.V.: Nu e Război și pace!
G.F.: Păi da! Și m-am dus la Editura Humanitas, iar în trei zile mi-au dat răspunsul. În trei zile doamna Lidia Bodea mi-a citit manuscrisul, 1000 de pagini, și mi-a zis: „O să publicăm cartea dacă vreți, dar numai dacă reduceți la 500 de pagini!” Și atunci am tăiat din manuscris 500 de pagini. Asta prima! Aveam discuții cu fiica mea cea mare, Vali, care este traducătoare din engleză, absolventă de engleză-spaniolă – are peste 60 de cărți traduse din engleză, și este și scenaristă, a făcut Academia de Teatru și Film. Are și trei filme făcute. Și atunci, ea având experiența aceasta scriitoricească, să zicem așa, mi-a spus: „Pune mâna și scrie”. Și am scris câteva pagini, și a zis: „Pune-te și scrie!” Și atunci zic: „Stai puțin, că am prea mult de spus!” Voiam să cuprind tot ce aveam de spus. Și am împărțit în cinci părți. Asta e prima parte, Confesiunile unui cafegiu. Urmează a doua carte, începută pe 24 ianuarie 2010…
I.V.: De Ziua Unirii!
G.F.: Da, numai că nu am mai reușit să o termin, deoarece am fost prins…
Drama copilăriei lui Gheorghe Florescu: tătăl deținut la Canal. A împărțit celula cu Corneliu Coposu și Prințul Ghica
I.V.: Jurământul!
G.F.: Urmează Jurământul unui cafegiu, este vorba despre un copil de nouă ani, atât aveam eu când a murit Stalin, în 1953. Eu sunt născut în 1944. Tata fiind la Canal, deținut politic, în închisoare politică, eram liber. Mama avea patru copiii, ea muncea. Nu era cineva să îți dea bani, nu ne dădea nimeni nimic, nici măcar o ciorbă. Nimic! Și atunci ea a intrat în serviciu și noi am rămas să ascultăm de mama. Ne jucam pe bulevard, pe stradă, dar mama mi-a spus: „Copilule, ai grijă, să nu joci fotbal, că dacă îți rupi încălțările, eu nu am bani să îți cumpăr alte încălțări.” Și așa am pățit-o. Când am intrat în clasa I primară, m-am dus la careu, dar mi s-a rupt tenișii. I-am aruncat în fața colegilor, am avut curaj, tupeu, și am intrat în clasă în picioarele goale. Pe vremea aceea, Școala Nr. 77, Școala lui Malbin, construită lângă Spitalul Caritas. Acest om mare, Menahem Malbin, un filantrop evreu, care a construit această școală și alte locuri, și o sinagogă, dar și Spitalul Caritas, pentru comunitatea evreilor. În Strada Trinității, unde m-am născut eu, erau foarte mulți evrei. Nu erau majoritari, dar erau foarte mulți. Erau cam jumătate evrei. Jumate evrei, jumate noi.
Jurământul necunoscut depus de Gheorghe Florescu la statuia lui Stalin.
I.V.: Dar de ce spuneți că se va chema continuarea la Confesiunile unui cafegiu, Jurământul unui cafegiu? De ce jurământul, care e jurământul?
G.F.: Ce s-a întâmplat… Având în vedere că noi ne-am chinuit foarte tare, dar foarte tare, cu hrană… Tata a stat la Periprava, la Baraca 14, Celula 00. A stat cu Corneliu Coposu și cu Prințul Ghica, în aceeași celulă, vă dați seama ce întâmplare. În ziua de 5 martie 1953, s-au organizat funeraliile lui Stalin, dictatorul de la Moscova, care era învățătorul tuturor popoarelor. Cel mai mare „geniu” al omenirii… În momentul acela, eu eram pe bulevard, bulevardul 6 martie. Îmi plăcea Cișmigiul, veneam din parc. Mai mergeam și la câte un film pe bulevard. Eram în fața Casei Centrale a Armatei, unde, la oră fixă, s-a oprit toată lumea în loc, și timp de trei minute, nu s-a mișcat nimeni. A fost un moment de reculegere. Când s-a terminat treaba asta, am fugit la statuia lui Stalin, și în fața statuii lui, am depus un jurământ. O să îl aflați când va apărea cartea.
Spoiler alert: Volumul III al tetralogiei lui Ghe. Florescu, Amazoanele securității. De ce le-a scris povestea folosind alte nume? „Una dintre ele a ajuns mare, căsătorită cu un mare om. Praf mă făcea, dacă îi dădeam exact numele…”
I.V.: Facem un promo, acum, un teasing pentru când va apărea cartea.
G.F.: O să apară, o să apară! Am depus un jurământ, el include partea a doua din memoriile mele. A treia parte din memoriile mele se numește Amazoanele securității, pe care le-am cunoscut pe multe dintre ele foarte bine… Am cunoscut-o și pe Lola franțuzoaica, și pe alte, multe, multe fete care apar în carte, aici. Eu am vrut să spun numele exact, dar fiica mea a spus: „Nu, nu, nu, schimbă numele! Pune altele!” Și a avut dreptate. Pentru că între timp una dintre ele a ajuns mare, căsătorită cu un mare om. Praf mă făcea, dacă îi dădeam exact numele…
I.V.: Acesta ar fi volumul III. IV și V?
G.F.: Eh, mai sunt… Pe urmă, Plicul. Cred totuși că vor fi patru. Cu Plicul ce se întâmplă… eu am început manuscrisul așa, fază cu fază, parte cu parte, dar a trebuit să scot anumite capitole, începând de la prima pagină, a doua, a treia pagină a fost cu un iz mai familist, și apoi am început să intru într-un subiect care era tabu. Pe care eu l-am lăsat deoparte.
I.V.: Acum nu mai e nimic tabu.
G.F.: Ba e, scriu eu acolo, în manuscrisul original. Îmi pare rău, dar o dată poate odată facem un episod în care să citesc de acolo niște lucruri foarte interesante.
Amintiri din timpul în care Bucureștiul mirosea numai a cafea
I.V.: Cu mare plăcere! Să ne întoarcem puțin, intrând în miezul discuției. Când ați descoperit cafeaua? Prima dată când ați descoperit cafeaua?
G.F.: Ca urmare a genocidului armean din 1915, pe 24 aprilie, declanșat în Imperiul Otoman, o mare parte din marii cafegii din Imperiul Otoman s-au refugiat în România, în Franța și în SUA. Fiind noi creștin ortodocși, și deja armenii având aici o serie întreagă de reprezentanți, au venit aici și foarte mulți cafegii din Imperiul Otoman în România. S-au stabilit în așa fel încât Bucureștiul mirosea numai a cafea, pentru că aproape la fiecare colț de stradă era câte o cafenea, toate colțurile de stradă erau pline de cafegii armeni. Un lucru foarte interesant, cafegiii armeni nu se bârfeau, chiar dacă era concurență între ei. Nu discutau unii de alții. „A, Popescu? E prost!”
Povestea lui Baruir Nersesian, cel mai longeviv cafegiu: a murit la 102 ani, la job, înconjurat de prieteni și de clienți
I.V.: Ceea ce la București nu e ușor…
G.F.: Armenii, chiar dacă erau la câțiva metri unul de altul, clienții lor, treaba lor. Eh, legat de întâlnirea cu cafeaua. În 1952, pe 20 iulie, tata a fost arestat. Am rămas copilul străzii. M-am deplasat în curtea nașului meu, în Dudești 91, care fusese cândva mare fabricant de mezeluri: avea o vilă extraordinară, și în curtea ei eram mulți copii care ne jucam. Avea mașini de prăjit cafea. Iar intrarea din Dudești dădea chiar în magazinul de cafea. Mașina de prăjit cafea era mai spre curte. Mă așezam lângă mașină, și luam câte o boabă, câte o boabă, câte o boabă… Mă lăsa armeanul. Se numea Baruir Nersesian, venit și el, tot așa, cu vasul românesc Regina Maria, de la fostul Constantinopol, a făcut chiar și un magazin de cafea, apoi, Regina Maria, pe Ferdinand. La un moment dat a emigrat în America și a făcut în plin New York, într-un cartier deosebit, Cafe Baruir. Acest Baruir a trăit 102 ani! Și a murit la 102 ani, în timpul serviciului, înconjurat de prieteni și de clienți. A lucrat până în ultima clipă!
I.V.: Munca te ține!
G.F.: Da, da, a fost cel mai longeviv cafegiu din toate timpurile!
I.V.: Vă doresc să îl întreceți!
G.F.: Mă aflu aproape de vârsta când s-a retras maestrul meu, în anul 1973. Se născuse pe 6 ianuarie 1973, în 1973 a plecat în America și mi-a dat mie magazinul în 1971. A lucrat până la 80 de ani!
I.V.: Cafeaua ajută la longevitate, la sănătate? E bine să bem multă cafea?
G.F.: Cred că da, dar e bine să nu vorbim la modul general. Continuăm cu cafeaua imediat, în câteva clipe, pentru că e foarte important ce urmează să vă spun. Baruir mă vedea când luam boabe din mașină și zicea: „Gicuță, ia cu zahăr!” Spuneam că nu. Îmi plăcea cafeaua fără zahăr și de atunci beau cafeaua fără zahăr. Dar nu am băut cafea decât în liceu. Am dat de domnul Carabelaian, care a fost maestrul meu, și care mi-a dat prima cafea, făcută de el.
Viața unui cafegiu între cafeaua diavolului și cafeaua lui Dumnezeu. Sf. Elena, cafeaua rară plantată de Napoleon Bonaparte, servită la București
I.V.: Deci în liceu ați descoperit cafeaua.
G.F.: Cafeaua lichidă, dar bob cu bob, solidă, când aveam 8 ani și jumătate.
I.V.: Știți că are dl Victor Rebengiuc, clientul dvs., o replică, în piesa pe care o joacă senzațional, la Teatrul Bulandra, în Tatăl: „Lumea se împarte în două categorii. Cei care beau cafea cu zahăr și cei care beau cafea fără zahăr.” Așa e replica lui!
G.F.: Cu Victor Rebengiuc am o amintire foarte plăcută. Eu l-am servit în mod special. Nu era vorba de bani, pe vremea aceea cei mai deosebiți clienți ai mei, și erau buni și pentru reclamă, erau actorii, artiștii… printre care și Victor Rebengiuc. Dar toți, toți mari actori!
I.V.: O să vă întreb și despre ei câte ceva.
G.F.: Deci armeanul spunea: „Gicuță, ia cu zahăr!” și eu luam câte o boabă, câte o boabă. În legătură cu ce m-ați întrebat, cu cafeaua. Cafeaua este de două feluri: cafeaua lui Dumnezeu, care este cafeaua arabica, și cafeaua Diavolului, cafeaua robusta. Cafeaua robusta e de cinci ori mai cofeinizată decât cafeaua arabica. Și nu are niciun fel de aromă, decât tărie. Foarte mare tărie, niciun pic de aromă. De cinci ori tărie! Dintr-o 100 kg de cafea produsă, 70% este cafea arabica, 30% este cafeaua robusta. Deci mai jos, din punctul de vedere al producției. Cafeaua arabica, aici e bomba, doar 10% e selecționată. Vă dați seama? Din 70% doar 10% e selecționată. Cafeaua care inundă piața e neselecționată, nu e aleasă! Nu au, se face manual. Din această cafea, de 10%, doar 3% e de mare calitate. Are o denumire englezească, dar nu are niciun rost. Ceea ce bem noi acum e Cafeaua lui Napoleon Bonaparte, Cafeaua Sfânta Elena, făcută pe Insula Sf. Elena, pe coasta Africii, lângă Mozambic, și este cafeaua pe care a plantat-o Napoleon când a ajuns în insulă. Ultima dorință a lui Napoleon a fost să bea o cafea plantată de el. Și asta e cafeaua plantată de el.
I.V.: Ce bem noi acum.
G.F.: Da! Asta e ultima. Iar prietenul meu de azi a avut dorința să bea pentru prima oară în viața lui – a luat deja o piatră în gură – trebuia să bea mai demult, dar lipsește informația, dar acum o are, cafeaua Sf. Elena. Ultima dorință a lui Napoleon a fost să își bea propria lui cafea.
Gheorghe Florescu, despre cafeaua importată în comunism. „Serviciile secrete aveau oamenii lor care aduceau cafea crudă, din străinătate, la sugestia mea”
I.V.: Haideți să facem un exercițiu, să mai luăm personalități din istorie și cafele preferate.
G.F.: Napoleon avea o vorbă, când apare o nouă stea, trebuie să strălucească mai mult decât toate celelalte.
I.V.: Ce alte cafele au fost îndrăgite de care alte personalități?
G.F.: În primul rând, în timpul regimului comunist, cea mai bună cafea era cafeaua Columbia, cafea obișnuită, suavă, nu era ceva deosebit. Dar Securitatea, serviciile secrete aveau oamenii lor care aduceau cafea crudă, din străinătate, la sugestia mea. Eu și cu domnul Keşcherian, de la catedrala Sf. Iosif, prăjeam această cafea. Am avut o discuție cu Generalul-Colonel Emil Macri, care era șeful contrainformațiilor economice, pe vremea lui Ceaușescu, de ce cafeaua nu e la fel de bună ca la Paris. „Pentru că nu e materia bună, domnule General!” Mie îmi vorbea atunci securitatea cu „domnul” Florescu și cu „Nea” Florescu. Eram foarte intrigat de faptul că eram mult mai tânăr decât persoana care mi se adresa, și îmi spunea „Nea Florescu”. „Păi stai, măi, frate! Eu am 30 de ani și tu ai 55 și îmi zici mie Nea Florescu?” Pe urmă am aflat eu care era treaba… Ei nu îmi spuneau mie niciodată „tovarășe”. Ei nu îmi vorbeau așa. În timpul anchetei de la IGM – dvs. ați citit cartea – i-am spus: „Tovarășul Colonel…” „Ați crescut porci împreună, e adevărat?” „Nu am crescut porci împreună. Poate tu, e treaba ta. Împreună nu am făcut treaba asta.” I-am zis-o și eu!
Tatăl lui Nicolae Cajal a moșit nașterea lui Gheorghe Florescu
I.V.: Spuneți-mi câteva personalități istorice și cafelele lor preferate.
G.F.: Cei mai importanți, clienții mei de suflet, erau medici. Academicieni, profesorul Nicolae Cajal, Președintele Academiei Medicale de Științe… La cutremurul din 4 martie, dl prof. Nicolae Cajal locuia pe Anton Pann. Și a venit în Hristo Botev să vadă ce s-a întâmplat. A aflat că a căzut blocul din Hristo Botev. Era clientul meu și era foarte apropiat.
I.V.: O figură extraordinară!
G.F.: Da! Tatăl lui – el m-a moșit pe mine în timpul în care m-am născut, scriu și în carte asta, de altfel, așa începe. A fost cel care mi-a tăiat buricul, tatăl lui, Max Cajal. Max Cajal, tatăl domnului profesor Nicolae Cajal…
I.V.: Bunicul Irinei Cajal.
G.F.: Da! Spunea despre fiul lui: „Fiul meu, într-o viață anterioară a fost curvă, pentru că nu știe să zică nu!”
I.V.: Era clientul dvs.
G.F.: Fiind evreu, când intra și vedea o grămadă de securiști cum stăteau toți și beau, spunea: „Haideți să vă spun un banc!” Și spunea bancuri despre evrei.
I.V.: Avea un umor special.
G.F.: Păi da, dacă era Președintele Federației pe București, apoi Președintele Federației Naționale.
I.V.: Vicepreședinte al Academiei Române, un savant…
G.F.: Mi-a spus un banc cu care eu l-am câștigat, la un pariu, cu un evreu. Solomovici, de la Tel Aviv.
I.V.: Teșu.
G.F.: Teșu, da. El, într-o carte a lui, scria: „Dacă îmi spune cineva un banc despre evrei și eu nu îl știu, îi dau atâția dolari”. I-am spus bancul. Să vi-l spun și dvs. să vedem dacă îl știți, dar sunt convins că nu îl știți.
Pariul câștigat de Ghe. Florescu spunând un banc știut de la Nicolae Cajal
I.V.: Nu facem pariu… Îl lăsăm pe Teșu cu pariul.
G.F.: Profesorul Nicolae Cajal mi-a spus bancul. Ițic se duce la Rabi. Cum ar fi, la noi, preotul. Rabi, rabin. „Rabi, ce crezi, ce se va întâmpla peste 100 de ani în lume?” „Măi, tu ești băiat deștept. Uite, peste 100 de ani, lumea se va numi Rusia! Va avea capitala la Washington, un guvern condus de doi chinezi, Ițic și cu Ștrul.”
I.V.: Un banc despre globalizare!
G.F.: Iar dl. Teșu a spus o mie de bancuri evreiești.
I.V.: A făcut o antologie, într-adevăr.
G.F.: La declanșarea pandemiei, în 2020, trebuia să mă duc la Tel Aviv, unde trebuia să mă întâlnesc cu evreii scriitori de limbă română. Originari de limbă română, scriitori de limbă română. Nu m-am dus pentru că a venit pandemia, și am amânat.
I.V.: Bun, deci afacerea, ca să zic așa, ați preluat-o în 1971.
G.F.: La 1 martie! Sunt prezent din 1 martie 1971 în Piața Rosetti. Peste câteva zile fac 52 de ani de când lucrez ca șef.
Cum a supraviețuit Ghe. Florescu, cel mai cunoscut cafegiu al Bucureștiului, cutremurului din 1977? Blocul în care era magazinul din str. Hristo Botev s-a prăbușit
I.V.: Dar era pe Hristo Botev, nr. 10
G.F.: S-a prăbușit la cutremurul din 4 martie, din 1977. Cutremurul s-a declanșat la 9.22, eu am închis la 9.10 magazinul. Aveam program până la 9.30. Destinul, hazardul, cum a zis Charles Aznavour, „în viață nu sunt porți mari sau porți mici, sunt porțile hazardului”, dar hazardul a hotărât să închid la 9.10. Una dintre fete era însărcinată. „Se supără al doilea șef”, nevastă-mea și le era frică de ea. „Hai să plecăm!” Ce să facem să nu ne certe mâine? Mâine, adică pe 5 martie. „Hai să plecăm!” 9.10 am închis și am dat drumul la fete. La 9.10 am închis magazinul. La 9.15 m-am urcat într-un taxi. De regulă nu făceam treaba asta. Erau mulți oameni pe drum, mergeam cu taxiul! Mai luau un ban, mai furau. Dar am zis că mă enervasem, avusesem o ședință cu comitetul din bloc, care voia să mă desființeze, în fine, dau detaliile în carte. Și am zis dacă tot e bal, bal să fie. M-am urcat în taxi și am plecat. Și m-a apucat cutremurul la intersecția străzii, pe vremea aceea, Traian, cu Republicii, acum Bd. Carol. Eram la stop și în momentul acela s-a declanșat cutremurul. Tramvaiele au sărit de pe șină, cu zgomot mare, ca și firele care alimentează cu electricitate troleele, cu zgomot mare! Așa am plecat.
I.V.: Dar pe Radu Cristian când ați mutat magazinul?
G.F.: Pe Radu Cristian? În 2010.
I.V. Deci mai încoace.
G.F.: În 2010, da!
I.V.: Acum, acolo aveți sediul principal.
G.F.: Da, da, în Radu Cristian avem sediul central, acolo este magazinul. La demisol. Avem magazin online. Vindem în țară și în străinătate.
Alexandru Rosetti, fanul Ilenei Vulpescu, dar antipatic față de Romulus Vulpescu
I.V.: În Radu Cristian, pentru cei care ne ascultă, vis-a-vis, practic, au stat Ileana și Romulus Vulpescu. Dvs. spuneți în carte că Ioana, fiica marilor scriitori, era feblețea dvs. Aveați o relație specială; cum era familia Vulpescu?
G.F.: Domle, mai luam și eu informații despre anumiți scriitori de la alți scriitori…
I.V.: Care și ei erau vecinii dvs.
G.F.: Mai ales că erau și într-o relație mai deosebită, am luat informații de la dl. Prof. Alexandru Rosetti. „Domnule profesor, ce părere aveți despre dl. Vulpescu?” Nu avea o părere prea bună despre Romulus Vulpescu, nu avea! În schimb, despre Ileana Vulpescu, avea o părere foarte bună: „Bună scriitoare, domle!”
I.V.: Arta conversației, și nu numai!
G.F.: Bună! Era un om integru.
Ghe. Florescu: „Rosetti mânca numai mâncăruri proaste la Casa Scriitorilor, își băteau joc de el.” De câte ori a trebuit să gătească familia Florescu o piftie de gâscă pentru Al. Rosetti?
I.V.: Și era și o specialistă în limba română. Marele lingvist, Alexandru Rosetti, sigur aprecia!
G.F.: În legătură cu Alexandru Rosetti, era feblețea mea, sigur! Dar eu mă ocupam în mod special de aprovizionarea dumnealui cu de toate, având în vedere că era criză mare! Și el înființase Casa Scriitorilor, dar mânca acolo numai mâncăruri proaste. Își băteau joc de el. Îi trimitea acasă numai escalop cu ciuperci și chiftele marinate! Și pe urmă, am zis: „Domnule profesor, dacă vreți, îi pot spune soției mele să vă facă ceva bun!” Și zice: „Poți să îmi să faci și mie o piftie din gâscă?” „Da, domnule, am de la țară!” Am luat o gâscă și soția mea a gătit-o oltenește, cu usturoi. „Ah, eu nu mănânc usturoi!” Du-o înapoi, ia altă gâscă! Am făcut o piftie fără usturoi. I-a plăcut foarte mult. Aici am cunoscut oameni extraordinari! În primul rând, un om care mi-a salvat viața! Vorbesc de Ilie Ceaușescu, Generalul, care scrisese o carte, pe care o supervizase dl. prof. Rosetti. Se numea Cu 200 de zile mai devreme. Era vorba de lovitura de stat de la curtea lui Antonescu, 23 August. Ilie Ceaușescu, care era șeful politic al Armatei, era General Colonel, cel puțin, cu trei stele sau cu patru. Mă rog. Și aici, dl. Profesor a făcut prefața acestei cărți. Mi-a dat și mie o carte cu autograful lui, al generalului. Când am fost arestat, eu am avut cartea aceea în buzunar. Când m-au luat și m-au controlat, au întrebat „Ce e cu cartea asta aici?” Ce e cu ăsta? De unde îl cunoști tu? Văzuseră că e cartea lui Ilie Ceaușescu. „Banditule!” Așa se vorbea…
Gh. Florescu i-a învățat pe Al. Rosetti și Ilie Ceaușescu să prepare cafea la ibric. „Exact după rețeta lui Suleiman Magnificul, încredințată mie de Avedis Carabeleian”
I.V.: Porțile hazardului, iar.
G.F.: „Păi bem o cafea din când în când, l-am învățat să facă cafea la ibric!” Pot să informez pe prietenii mei de astăzi și pe toată lumea, găsiți și pe Youtube, exact rețeta lui Suleiman Magnificul, pe care mi-a încredințat-o mie domnul Avedis Carabelaian. Puteți să luați de acolo rețeta, e filmul nostru.
I.V.: Rețeta lui Suleiman Magnificul.
G.F.: Da! Și l-am învățat și pe domnul General Ilie Ceaușescu să facă cafea la ibric. Nu știa, nu știa așa cum trebuia să facă. Dl. Rosetti își făcea deja cafeaua, el personal. Avea o servitoare, o avea de la 16 ani, acum avea 60 de ani în slujba lui. Femeia de o avea. Ea nu făcea cafea. El făcea cafea! La ibric. Avea o grămadă de invitați, printre care și dl. Alexandru Balaci. Ca să fii mare cafegiu trebuie să bei cafea bună și multă. Dacă bei multă și proastă…
Din 500 kg de cafea rară Sf. Elena, plantată de Napoleon Bonaparte, produse anual, 180 kg ajung la Gh. Florescu
I.V.: Cam câte poți să bei pe zi?
G.F.: Ce e mult, nu e bun; ce e puțin, nu ajunge. Sf. Elena se produce 500 kg pe an, din care eu iau 160-180 kg. Acum, pe 2 ianuarie, am primit încă un sac de 20 kg, și peste o săptămână mai primesc încă doi saci, deci din ultima recoltă, pe 2022.
Verdictul lui Gh. Florescu: „Nicăieri în lume, dar nicăieri, nu există restaurant unde să bei cafea de înaltă calitate!”
I.V.: La București se bea o cafea bună față de alte locuri din lume și din Europa?
G.F.: În primul rând, trebuie să discutăm despre chestiunea aceasta, că e foarte importantă problema. Nicăieri în lume, dar nicăieri, nu există restaurant unde să bei cafea de înaltă calitate. Nicăieri în lume! Sunt două locuri în lume unde se găsește, și mă refer la Europa în primul rând, și vorbim și de Canada, unde am găsit în Centrul Montrealului, Sf. Elena. Acolo, da! La Londra, am fost în 2018, invitat, în Canada am fost doar să îmi văd copilul, în 2004. Dar la Londra am fost invitat. Și am plecat de la British Museum, am trecut drumul, și era o cafenea pe care scria Italia Bella. Îl întreb pe patronul cafenelei: „Dvs. sunteți italian?” „Nu!” „De unde sunteți?” „Din Kosovo!” „Ah, sunteți albanez!” „Da!” „Musulman!” „Da!” „De unde sunteți?” „România!” „Ah, ortodox!” Avea și el informații. O porcărie de cafea. Pe urmă am luat-o pe jos, de la British Museum, până la statuia lui Nelson. Nu am găsit, am vizitat 40 de cafenele, și nu am găsit nicio cafea de înaltă calitate. M-am dus la Harrods. E cel mai important magazin, un fel de mall, din Londra, sec. XIX, construit. Aparține miliardarului Al Fayed, tatăl acelui…
I.V.: Mohamed, tatăl lui Dodi!
G.F.: Dodi, da! La parter, în magazin, există punctul de cafea. Și aici au o șmecherie. La Harrods, la Londra, care magazin e furnizorul Casei Regale. Există o mașină, cea mai bună mașină permanentă – și eu am două, noi probate – numai că la ei e mașină mare. eu am de 5 și de 12 kg. Există o directivă a UE în care, în orașe, nu e voie să lucrezi cu mașină mai mare de 5 kg. Nu ai voie! Înseamnă industrie! Dar pe cea de 12 kg o țin la Dobroești, unde am un centru de prăjire a cafelei, prăjind cantități mai mari, acolo. Aici, la magazin, la Rosetti, prăjim cafele rare.
Gh. Florescu deconspiră „șmecheria” de la magazinul de cafea din Harrods, Londra
I.V.: E vreo cafenea din Europa, celebră, care vă place și spuneți că au cafeaua cea mai bună?
G.F.: Vă spun imediat, mi-ați ridicat mingea la fileu. Am vizitat Londra, am intrat în magazin, și am dat de o doamnă, Beatrice, o afro-britanică, născută la Londra. Era de 28 de ani șefa raionului de cafea. Avea 3 copii. Fiica mea, fiind vorbitoare de engleză, m-am înțeles foarte bine. Și am constatat că toate cafelele pe care le am eu, le aveau și la Harrods. Ce poate să constate oricine când merge la Londra? O șmecherie. Acea mașină mare avea în sita ei cafea prăjită dar pusă ca decor. Acea mașină era înconjurată, pusă într-o cușcă de sticlă, ca să nu iasă vreun miros sau vreun fum. Nu se prăjea acolo. Era stație, ca decor. Aia costă vreo 50000 euro, dar nu contează, e Harrods, na! Dar ca să zică lumea: „Uite, domle, prăjește cafea!” Nu prăjea cafea! Și cușca izola complet, dar dincolo de acele sticle, de magazin, era un raion de ciocolată, se topea toată. Nu am găsit în Londra nicio cafenea. Am fost la restaurantul lui Jamie Oliver. Mia mult decât atât. Văd o cafenea înființată în 1700 și ceva. Și eu treceam pe trotuarul din dreapta, cafeneaua era pe stânga, se vedea frumos, cu o fațadă deosebită și o vitrină la fel. Oprește un Rolls-Royce, coboară un șofer îmbrăcat în vestita uniformă Rolls-Royce, care știm cu toții cum arată, și vin trei doamne, trei lady, și urcă în Royce. Și zic ia să văd ce dracu e cu cafeneaua asta. Am trecut drumul, pe la trecere de pietoni, că acolo, dacă nu treci pe la trecere, dracu te-a luat! Am intrat, am întrebat de niște cafele rare, nu există. Acuma, care sunt aceste cafele rare? În primul rând, cafeaua Sf. Elena, Esmeralda Gheișa Panama și Kopi Luwak. Cu cea din urmă americanii au făcut un film, cu Jack Nicholson și Morgan Freeman, „The Bucket List”, „Lista dorințelor”… Aceste trei cafele au același preț, vreo 3500 de lire sterline. 1 kg!
Cât de scumpă poate ajunge o ceașcă de cafea la Gheorghe Florescu? „30 de lire, dar e numărul 1 mondial”
I.V.: Nu e puțin, pentru cafea.
G.F.: Nu e, o ceașcă costă 30 de lire sterline. La mine, la București. Dar e numărul 1 mondial!
I.V.: De aceea e frumos să trăim la București…
G.F.: Fiica mea are o colegă, la Roma. Au lucrat la PRO TV împreună, și a fost să o viziteze la Roma. Și am zis, dacă tot te duci la Raisa, vezi primele trei cafele din Roma. Oricine dintre românii noștri se poate duce să verifice ce spun eu. În legătură cu Londra, ați înțeles, găsiți la Harrods, atât. Restul, nu. Partea I a fost cu Londra. Partea a II-a urmează la Roma. S-a întors la București cu trei pachete de cafea. Cafea Greco, îi dau și numele, înființată la 1600 și ceva, cu cafenea. Cafea Duo, și a treia, nu mai știu cum. A luat de la fiecare cafenea câte un pic de cafea și a adus la București. Am făcut degustare de cafele rare din Roma. Nu a plăcut nimănui, dintre cei care au gustat, mă refer și la personalul nostru. Care bea din toate cafelele.
„De câte ori e o criză, Florescu intră în priză”
I.V.: Pentru că folosiți rime, pe care le căutați, spuneți undeva, aici, în carte, că „De câte ori e o criză, Florescu intră în priză”. De ce?
G.F.: Și acum suntem în criză…
I.V.: Criză e tot timpul, nu puteți să stați în priză tot timpul…
G.F.: Nu, nu… Să termin cu Roma. Am degustat cafeaua, nu ne-a plăcut, a rămas nefolosită. M-a întrebat doamna respectivă, angajata noastră: „Ce fac, domnule Florescu, cu cafeaua asta?” „Ia-o tu!” „Ce să fac, eu nu beau asta, e o porcărie!” Vă dați seama, primele trei cafele din Roma. Zic „Dă-o cui vrei.” Avem pe stradă un băiat care în copilărie a avut poliomielită, și acum e mai amărât, spală mașini, de ocazie. I-am zis: „Dă-i-o lui”. A doua zi vine cu cafeaua înapoi, și zice: „Mă, dar, ce cafea e asta, că nu am putut să o beau?” Nici măcar acest băiat nu a putut să bea cafeaua de la Roma. I-am mai dat o cafea de la noi mai accesibilă la preț, să o amestece să o poată bea. Păcat. O grămadă de bani! Așa. Și în legătură cu Londra, am hotărât cu doamna Beatrice, de la Harrods, să facem o cafenea la Veneția. De ce? Pentru că există Florian la Veneția.
De ce cafeaua bună nu e cea care te face insomniac? Gh. Florescu: „Mai e câte un român: Domnule, am fost în Italia, am băut o cafea, nu am dormit trei zile și trei nopți! Bravo ție! Asta ai nevoie, să nu dormi trei zile și trei nopți?”
I.V.: Cafeneaua Florian, chiar în Piazza San Marco.
G.F.: Nu, nu are cafea de calitate, nu există! Deci ceea ce spun eu, e adevărat. Mai există câte un român care merge în Italia și spune: „Domnule, am fost în Italia, am băut o cafea, nu am dormit trei zile și trei nopți!” Bravo ție! Asta ai nevoie, să nu dormi trei zile și trei nopți? Am văzut un film documentar, cu Jamie Oliver și cu patronul cafenelei Gambrinus din Napoli. Deșteptul ăla de patron spunea: „Eu fără cafea robusta nu pot să beau cafea” Și fac italienii bagă multă robusta.
I.V.: Cafeaua diavolului!
G.F.: Asta e!
Whiskeyul găsit pe masa la care au stat Caragiu și Bocăneț la cutremurul din 1977, cumpărat de la magazinul lui Gh. Florescu, de către marele actor, în dimineața de 3 martie
I.V.: Haideți să mai vorbim puțin despre clienții dvs. Ați vorbit de Victor Rebengiuc, dar au mai fost niște actori. Toma Caragiu….
G.F.: Da! Am avut o discuție cu el în ziua de 3 martie, venise la mine să îi dau o sticlă de whisky, că se vedea cu un regizor, Bocăneț, la el acasă, și voia să își cinstească musafirul. I-am dat o sticlă de whisky, și am avut o discuție cu el. Ca actor, el interpreta o scenetă la televiziune, „Noi radem etichete!” Și el era actorul principal. Bășcălia întruchipată. Noi radem etichete, adică bieții clienți erau atât de nenorociți încât, nenorociții, javrele din magazine, nu primeau sticlele și cu etichete, și nespălate, cu ulei în ele. Le primeau așa. Cum adică, eu, Gheorghe Popescu, să spăl sticla? Sau să rad eticheta? Atunci, un dobitoc de scenarist a zis: „Noi radem etichete!” Și noi, cine era vinovat, că acele sticle nu intrau în circuit? Noi, gestionarii de magazine, care nu primeam sticlele la schimb, murdare, sau cu etichete. I-am spus: „Maestre, eu vă servesc pe dvs. preferențial, cu toată dragostea, și dvs. faceți asta?” „Florescule, eu sunt un actor, nu sunt eu cel ce hotărăște chestia asta. Ci conducerea televiziunii”. Asta a fost discuția mea cu Toma Caragiu. „Bine, maestre, să fii sănătos!”
I.V.: În 3 martie!
G.F.: Pe 3 martie, da, cu o zi înainte!
I.V.: L-am avut invitat pe Costel Constantin invitat, și vorbea de sticla asta de whisky…
G.F.: Care a rămas întreagă! Dacă nu ieșeau, nu mureau. A rămas apartamentul intact și sticla de masa din sufragerie.
Actorii Teatrului de Comedie, clienții lui Gh. Florescu. De la Național, Radu Beligan
I.V.: Amza Pellea!
G.F.: Era un client deosebit. Rareori venea singur. Venea în grupuri, de la Teatrul de Comedie. Venea cu Ștefan Tapalagă, și cu Cornel Vulpe, și cu Vasilica Tastaman… alți actori…. și bineînțeles, de la Teatrul Național, venea Radu Beligan.
I.V.: Era aproape, erați vecini!
G.F.: Era clientul meu, îi dădeam o cafea deosebită.
Marin Preda a cumpărat whiskeyul găsit la el acasă în ziua morții lui de la Gh. Florescu. „A venit joi la prânz. M-a întrebat dacă am o sticlă de whisky, a deschis sticla și a băut o gură, pe urmă a plecat cu ea.”
I.V.: Marin Preda a venit?
G.F.: Da, a venit! Într-o joi, dacă nu ne mă înșel. Joi, pe la prânz, așa. A fost și băiatul lui la mine.
I.V.: Are doi băieți!
G.F.: Da, unul dintre ei a fost la mine. Acum, de curând. Era divorțat de soție, mama copiilor…. și copiii erau la școală, locuiau pe Paleologu, la doi pași de magazin.
I.V.: Elena Preda era.
G.F.: Mă rog, nu știu, nu intru în amănunte, această chestiune nu mă privește pe mine.
I.V.: Sunt 100 de ani de la nașterea lui, anul ăsta.
G.F.: Și el m-a întrebat dacă am o sticlă de whisky, a deschis sticla și a băut o gură, pe urmă a plecat cu ea. Se pare că acea sticlă a fost găsită lângă el. I s-a făcut rău în noaptea de joi spre vineri și a murit la Mogoșoaia. La Casa Scriitorilor.
I.V.: Deci l-ați văzut în ultima lui zi.
G.F.: Joi, la prânz. Joi la prânz, da!
Nichita Stănescu venea la 6.00 dimineața, cu jumătate de oră înainte de deschiderea magazinului de cafea. Gh. Florescu: „Îl găseam ba înghețat, ba plouat”
I.V.: Știu că deschideați la 6.30 dimineața, și Nichita venea înainte să deschideți.
G.F.: Era foarte aproape de magazin, și îl găseam zgribulit, ba înghețat, ba plouat. Zic: „Măi, ce fac, hai să deschid…” Veneam la 6, dădeam drumul la mașina de prăjit cafea, făceam o șarjă de cafea, din cafeaua prăjită făceam o cafea și beam împreună cu Nichita Stănescu.
I.V.: Era prima cafea a zilei, cu Nichita!
Întâmplări cu Emil Botta în magazinul lui Gh. Florescu: „teatrul vieții”, jucat de soția și amanta unui actor de la Teatrul Național, care s-au întâlnit în Hristo Botev accidental
G.F.: Seara apărea și Emil Botta.
I.V.: Și el stătea foarte aproape, lângă biserica Armenească.
G.F.: Da, exact! Emil Botta era un mare actor și un mare scriitor. L-am întrebat o dată, într-o discuție, fiind numai noi doi, „Maestre, care e poezia care vă place cel mai mult de la Mihai Eminescu?” Și el mi-a zis: „La Steaua”. Cu o interpretare…
I.V.: Recita formidabil.
G.F.: Să vă spun o altă întâmplare mare cu Emil Botta și alți actori, dar nu spun numele lor, că nu are niciun rost. Vă spun povestea, care s-a întâmplat la mine, în prăvălie, în spate, unde prăjeam cafea. Eram cu Emil Botta. La un moment dat apare o mare actriță, societară a Teatrului Național, s-a pupat cu Emil Botta, colegi de teatru, oameni de o viață prieteni, de zeci de ani. Deci doamna avea o vârstă, o vârstă nu prea mare, dar avea o vârstă. Soțul doamnei o părăsise pentru altă actriță, tot de la Teatrul Național. Pac! Se deschide ușa, și apare soțul doamnei cu amanta. Când se văd cele două femei, față în față, artiste, se pupă, cum zicea Caragiale, „pupat Piața Independenței!”, dar mă rog, s-au pupat, și pe urmă ei au plecat și a rămas Emil Botta. Și Emil Bota zice: „Ai văzut, domnul Florescu, ce înseamnă actrițe? Ai văzut cum au jucat? Ce teatru au jucat?” „Am văzut, domnule!”
I.V.: Teatrul vieții…
G.F.: Ce se întâmplă cu Nichita Stănescu… seara, aveam o cameră dublă decât e aici, și aveam acolo un fel de Cercul Literar.
Ineditele lui Nichita Stănescu, scrise pe pungi de hârtie pentru cafeaua de 5 kg. Gh. Florescu: „Îmi făcea favoarea să mai bage câte un cuvânt și de la mine”
I.V.: Cenaclu, așa.
G.F.: Cenaclu! Numai oameni unul și unul. Lui îi venea inspirația să scrie. „Dă-mi și mie o coală!” „Nu am, coală!” Îi dădeam pungi de 5 kg, albe, și scria pe pungile alea, versuri. Inedite, de Nichita Stănescu. A doua zi, mai bea o sticlă de ceva, mai uita. Eu, a doua zi, „Maestre, ați uitat astea aici, luați-vă pungile la dvs.” Puteam să opresc și eu câteva. Erau Inedite, de Nichita Stănescu. Dar nu. I-am dat. Mai mult decât atât, el, când se lua la discuții mai făcea câteva versuri și mai adăugam și eu câte un cuvânt. Cuvântul ăla intra în compoziția poeziei. Îi plăcea să îmi facă mie favoarea. Băga cuvântul acela.
Constatarea lui Gheorghe Florescu referitoare la clienții IT-iști: vin mereu în perechi și nu există diferențe notabile de vârste între ei
I.V.: Se împlinesc în curând 90 de ani de la nașterea lui Nichita, la sfârșitul lui martie. Aici vorbim despre mari artiști. Spuneți că în ultima vreme sunt IT-iștii. Cum s-a făcut trecerea aceasta?
G.F.: Domnule, m-a impresionat foarte mult la IT-iști faptul că nu vin niciodată singuri, vin întotdeauna perechi. El-ea, el-ea. Indiferent de vârstă! Nu există! Și foarte interesant, niciodată un IT-ist nu are el 50 de ani, ea 20 de ani. Nu! Dacă el are 50 de ani, și ea se apropie de vârsta de 50 de ani! Dacă el are 20 de ani, și fata tot în jur de 20 de ani. Noi, oltenii, avem o vorbă: ce-i în turmă nu-i pe urmă! Am vorbit și cu doamna Ileana Isărescu. M-a vizitat în 2011 familia Isărescu. Am avut o discuție, eram mai mulți olteni, de la Drăgășani, și domnul Isărescu, născut în aceeași localitate, a discutat cu ei, în magazin, și eu deoparte am discutat cu doamna Ileana Isărescu. I-am arătat niște poze, zic: „Doamnă, noi, oltenii, avem o vorbă, ce-i în turmă, nu-i pe urmă!” „Da, domnule Florescu, eu cu Mugurel suntem de la grădiniță împreună!” Deci ei se cunoșteau de la grădiniță!
Patriarhul bea Cafea Divin
I.V.: E adevărat că Patriarhul Daniel are o cafea preferată care se cheamă Divin?
G.F.: Patriarhul bea cafea Divin. Nu numai Patriarhul. Starețul Mănăstirii Putna! Acolo, la Putna, a avut loc o întâlnire, o procesiune religioasă – au venit o grămadă de patriarhi, mitropoliți, episcopi, și aceștia au băut cafea. Prin intermediul unui Vicar Patriarhal, m-au contactat și au băut cafea Divin. Protocolul Mănăstirii Putna prevede cafea Divin și Patriarhul bea cafea Divin.
Gheorghe Florescu, mărturie exclusivă despre superstițiile din spatele cafelei: „Știu să ghicesc în cafea”
I.V.: V-a ghicit vreodată cineva în cafea?
G.F.: Nu, nu!
I.V.: Credeți în asta?
G.F.: Da, pentru că știu să ghicesc în cafea, dar numai într-o cafea foarte bună!
I.V.: Serios? Sunt niște limite, până unde merge ghicitul acesta în cafea?
G.F.: Depinde, te uiți și la om.
I.V.: Dacă îl păcălești sau nu…
G.F.: Nu, nu, eu nu păcălesc pe nimeni!
Copilăria lui Gheorghe Florescu: „Spălam scutecele surorii mele în Izvorul lui Eminescu, în Cișmigiu”
I.V.: Dacă e să creadă sau nu. Aveți o istorie formidabilă din Bucureștiul vechi, ca să zic așa. A contat când ați ales locurile acelea sau pur și simplu s-a nimerit? Hristo Botev, Radu Cristian…
G.F.: A fost un loc care mi-a plăcut foarte mult, când aveam 8 ani și jumătate. Erau cinci ani diferență între mine și sora mea. Plecam cu căruciorul și cu scutece. Și cu tot felul de chiloței. Plecam la plimbare. Din Dudești, pe jos, până în Cișmigiu. Și acolo, în Cișmigiu, copilul mai făcea pe el. Și atunci, ce făceam? Aveam grijă să le curăț. Unde? În Izvorul lui Eminescu, mă uitam în stânga-dreapta să nu mă vadă cineva, puneam scutecelele pe niște tufe, mă plimbam prin Cișmigiu, se uscau, le luam, și plecam acasă. Cam asta făceam, aventuri „La Marea Neagră”.
Cafeaua, de la Clement al VII-lea la Napoleon Bonaparte
I.V.: Pe Dâmbovița! Dacă ar fi să dați o definiție, una singură, ce este cafeaua?
G.F.: Cafeaua este esența inteligenței, cafeaua te scapă de infern. Clement al VII-lea. Cafeaua este neagră ca dracu, amară ca păcatul, dulce ca dragostea și fierbinte ca iadul. Napoleon Bonaparte.
Primele cafenele din lume: cea de la Mecca, din 1517, desființată, pentru că era prea multă gălăgie, cea de la Cairo, păstrată până azi
I.V.: Frumoasă definiție! Începeți această carte, Confesiunile unui cafegiu, cu un motto, un proverb armean. Fă bine și aruncă-l în drum, pentru că nu știi când o să-l găsești. E o deviză a vieții lui Gheorghe Florescu?
G.F.: Nu… E un proverb armean, adresat mie de domnul Carabelaian. A fost ca un tata pentru mine. Eu nu mă abat niciodată de la regulile generale pe care mi le-a trasat el. Prăjesc cafeaua exact după tradiție. În primul rând, prima cafenea din lume e făcută de un musulman la Mecca, în 1517. Atunci a deschis prima cafenea. Guvernatorul Meccăi fiind agasat de gălăgia mare, care se întâmpla acolo, l-a desființat. La Cairo guvernatorul era mare amator de cafea și le-a lăsat. Și de atunci sunt cafele în Cairo. Din 1500, cafenelele. Primul magazin de cafea din lume se înființează la Damasc, în Siria, în 1530. Din tradiția aceasta venea Avedis Carabeleian, născut la poalele Muntelui Ararat, comuna Pacarici, regiunea Kemah. cum avem noi olteni, moldoveni, așa au și armenii, regiuni.
Gheorghe Florescu, rețeta pentru o căsnicie perfectă: controlul, nu încrederea
I.V.: Care a fost cel mai greu moment, de încercare limită, în viața dvs.?
G.F.: Nu am avut niciodată încredere în nimeni. Decât în mama mea, atât. În legătură cu soția mea, avem 54 de ani de căsnicie. Nu m-au interesat niciodată anumite amănunte, dar am avut o căsnicie perfectă. Încredere nu. Lenin zicea: „E bună încrederea, dar mai bun e controlul.” Controlul se poate face și cu mănuși, cu eleganță, frumos.
Gh. Florescu despre războiul pornit de la preferința lui Putin pentru cafeaua Kopi Luwak: „Chinezii au vrut să facă și ei în Sudul Chinei. Și i-au dat niște cafea de acolo. Ei, ca să aibă relații politice, au schimbat cafeaua. De atunci i se trage chestia cu războiul. A schimbat cafeaua.”
I.V.: Cea mai fericită zi din viață care a fost?
G.F.: Cea mai fericită zi din viață… depinde! Cred că inspirația pe care am avut-o în ziua de 24 ianuarie 2010, când am început Jurământul unui cafegiu. Când nepoțica mea avea câteva luni și trebuia să am grijă de ea. Imediat mi-a venit inspirația și am început să scriu imediat.
I.V.: Ce vă doriți să vă dea Dumnezeu de aici încolo?
G.F.: Toată lumea să fie sănătoasă, să nu mai fie război… Din informațiile pe care le dețin eu de la un armean, care lucrează undeva în România, se pare că Vladimir Putin mult timp a băut cafea Kopi Luwak. O cafea numărul 1 mondială. Dar se pare că totuși, chinezii au vrut să facă și ei în Sudul Chinei cafea. Au vietnamezii, de ce nu ar avea și chinezii? Și i-au dat niște cafea de acolo. Ei, ca să aibă relații politice, au schimbat cafeaua. De atunci i se trage chestia cu războiul. A schimbat cafeaua.
I.V.: Care ar fi cafeaua viitorului? Pe ce cafea ați paria în viitor?
G.F.: Cafeaua Isărescu.
I.V.: Asta e cafeaua pe care ați paria?
G.F.: Da, pe asta aș paria!
Stela Popescu, voluntar, alături de vânzătoare, la magazinul lui Ghe. Florescu: „Să meargă coada mai repede, ca să o putem servi și pe ea”
G.F.: Mi-am adus aminte de o scenă petrecută cu domnul Carabelaian. Pe Calea Victoriei, în magazinul lui. O întâmplare din viața lui, care m-a impresionat, mai ales că Stela Popescu era și clienta mea. Când era în tinerețe, proaspătă actriță la Teatrul Constantin Tănase, intră Stela Popescu, în magazinul lui, Calea Victoriei, 33-35, lângă Teatru. Magazin de cafea al lui, particular.
I.V.: Lângă Teatrul de Revistă.
G.F.: Așa. Și i s-a părut că e ca o Prințesă a României. Așa i s-a părut lui. Așa mi-a declarat el. „Domnișoară”, sau cum i-o fi zis, „Domniță”, că el avea cuvântul ăsta, „Domniță”, „cine te-a făcut așa frumoasă?” „Mama!” A zis Stela Popescu.
I.V.: Nu greșea…
G.F.: Când a devenit clienta mea, atunci era mare aglomerație, a trecut să o ajute pe vânzătoare, voluntar, ca să meargă cât mai repede, cu clienții care așteptau la coadă. Ca să poată să o servească și pe ea.
I.V.: Domnule Florescu, mulțumesc mult pentru această discuție, pentru cafea, vă doresc multe cafele de acum încolo, și așteptăm Jurământul unui cafegiu, dar și să vedem manuscrisul original, după cum ați spus. Sănătate și pe curând!
G.F.: Mulțumesc, mulțumesc!
