AM Press Logo
Muzeul Pietrei

Ana Luciana Avramescu: Scrisoare către tine, tată (5)

 

Bun găsit, tată! Dimineața de astăzi ne-a găsit împreună. Te-am vegheat un ceas, în livadă, lângă biserica ctitorită de tine. Nu ți-am scris nimic de Paște, am păstrat tăcerea. Ne-am întâlnit în rugăciunile mele și în gânduri. Ai fost prezent lângă mine la Înviere, așa cum obișnuiai să o faci an de an. Am ținut candela aprinsă amândoi.

Te-ai obișnuit cu lumânările de la mine de aproape 3 ani … Cum trece timpul… Nu-mi vine să cred ca anul acesta în decembrie se fac trei ANI de când ne-am luat rămas bun.
Cu toate astea, o să susțin mereu că rămas bun nu ne vom lua niciodată. Nu există rămas bun între noi. Există doar ,,pe curând”. Bine, nu prea curând, dar până la întâlnirea noastră te simt aproape, te simt legat de mine. N-am doar un suflet, ci am două. L-am păstrat pe al tău la loc sigur.
Poate de asta nu ți-a fost frică de plecarea ta, știai ca fetița blondă cu codițe, căci așa am rămas în amintirea ta, se va ocupa de tot mai târziu. Oricum, frica n-ar fi oprit moartea, ci ar fi oprit viața. Deci ai avut dreptate …

Stau și mă gândesc, dacă m-ai vedea acum, ce ai spune? Sau măcar, ai spune ceva?
Majoritatea oamenilor îmi spun ca semăn cu tine. Într-adevăr, mi-a dispărut inocența din ochi, cea pe care tu ai cunoscut-o. Probabil totul se datorează anilor, lacrimilor, trăirilor. Luciana căreia zâmbetul nu-i lipsea niciodată, a devenit o Luciana pentru care zâmbetul e o sărbătoare. Indiferent că am sau nu motive de tristețe, mi-ai luat ceva cu tine. Un lucru pe care tu îl adorai la mine. Zâmbetul. Poate l-ai iubit atât de mult încât ai simțit nevoia să îl ai acolo. Știu ca nu ți-ai dori nicio clipă să fiu tristă, dar te asigur că nu sunt. Doar am uitat cum să mă bucur de ce am în jurul meu. Am uitat cum e să nu te gândești la nimic, am uitat cum e să nu-ți faci iluzii negative legate de orice.
Poate prin dorința de a nu se termina tot, de a nu pleca stingheri de pe lumea asta, uităm esențialul. Să trăim. Viața, e clar, ne-a fost dată ca să ni se și ia la un moment dat. Dar până atunci, ce e de făcut? Nu să ne bucurăm de ea ? Ce alegem dintre viață și moarte?
Evident că viața, moartea e obligatorie.
Eu nu mă gândesc încă la moarte, sunt în stagiul vieții în care abia deschid ușile spre viitor. Dar dacă erai aici, era mult mai simplu. Erai ca o carte deschisă cu pașii pe care ar fi fost corect să-i fac. Acum trebuie să aleg pașii singură. Să mă izbesc de nereușite. Să fac exact ce mi-ai povestit din experiența ta.
Până atunci, îmi fac un ceai, și mă întorc în livadă să stăm la povești.
Pe curând, tată! Dar nu prea curând ….

© 1991- 2024 Agenția de Presă A.M. Press. Toate drepturile rezervate!