AM Press Logo
Muzeul Pietrei

AVANGARDA, CU IONUȚ VULPESCU. INVITAT, SCRIITORUL SORIN CUCERAI

 

Nu e Filosoful-Rege, dar crede în rolul filosofiei de a educa individul să gândească critic și liber. Este un partener de dialog excelent, care distinge între principii și valori, care nu stă la stânga sau la dreapta spectrului politic, ci, în funcție de temă, poate găsi că social-democrația ori liberalismul formulează soluții mai puternice. După ce a absolvit filosofia moral-politică în cadrul Universității din București, a preferat să rămână în agora, alături de oameni, și să facă presă: are un condei piperat cu reflecții autentice și spirit polemic, dar nu se recomandă ca fiind jurnalist. Sorin Cucerai poartă la Avangarda un dialog cu fostul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, despre metalumile în care trăim și societatea fluidă a postmodernității, în care criza instituțiilor fundamentale, Universitatea, ca putere epistemică, Parlamentul, ca negociere a politicilor publice plecând de la consensurile cunoașterii și presa, care livra reperele vieții publice, se resimte tot mai acut. Sorin Cucerai vorbește la microfonul Avangardei despre ceea ce produce ultima revoluție a acestei umanități: postumanismul. Un dialog despre cyborgi, bioenhancement, upgradarea morală și materială a ultimelor decade ale civilizației lui homo sapiens. Totodată, filosoful Sorin Cucerai discută alături de Ionuț Vulpescu despre democrație, libertate și rațiune publică în plin an electoral. De altfel, multe dintre temele abordate în acest episod special cu fostul Research Fellow al Centro per l’Europa centro-orientale e balcanica, Università di Bologna, Italia și membru fondator al Societății Române de Științe Politice pleacă de la câteva dintre studiile și articolele cuprinse în volumul 8 al Caietelor Documentare Club România, Identitate și cultură. Național, european, universal, editat de Marius Stoian, Ionuț Vulpescu și Mirelle Rădoi.

Interviul integral poate fi ascultat accesând link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=Ukdaexe8aLU

 

Durează minunile 20 de ani la români?

 

Ionuț Vulpescu: Bun găsit la un nou episod al podcastului meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Astăzi am bucuria să am invitat un avangardist, pe filosoful Sorin Cucerai. Sorin, mulțumesc mult că ai acceptat invitația mea!

Sorin Cucerai: Eu mulțumesc, Ionuț!

I.V.: Noi am făcut câteva podcasturi, numai că nu știam că sunt podcasturi. Nu le-am înregistrat, dar cam pe formatul acela o să îți propun să discutăm.

S.C.: Perfect, abia aștept.

I.V.: Adică să începem de la 1848. Dacă îți amintești discuția noastră… aici amândoi suntem de acord că acela ar fi momentul în care s-au găsit mai mulți oameni care au mers împreună, măcar un timp, în aceeași direcție, sincron și cu Europa. E momentul acela cel mai fericit din istoria noastră, momentul pașoptist, momentul 1848?

S.C.: Cu certitudine, unul dintre ele, fără nicio discuție. Tristețea este că a durat foarte puțin. Misterul pe care eu nu pot să îl dezleg, legat de pașoptiștii noștri, e următorul. La 1848 toată generația revoluționară este revoluționară, prodemocratică, în limitele epocii, bineînțeles, dar clar prodemocratică, dacă ne uităm pe manifeste. 20 de ani mai târziu, odată cu Carol I, aceeași generație devine profund conservatoare, antisemită șamd. Nu înțeleg cum au reușit atât de mult să se schimbe în 20 de ani. Dar 1848 rămâne foarte frumos.

I.V.: Dar cum în 20 de ani aceiași oameni și-au schimbat mentalitatea?

S.C.: Aia mă întreb și eu. S-a întâmplat ceva cu ei.

I.V.: Se zice că unele minuni țin 3 zile. În cazul unora a ținut 20 de ani.

S.C.: Da!

I.V.: E durata maximă de valabilitate la minuni pentru români 20 de ani?

S.C.: Să sperăm că nu. Am mai avut cei 20 de ani interbelici de maximă fertilitate, avem și acești 20 de ani. Să sperăm că măcar în cazul nostru o să dureze mai mult de 20 de ani.

 

Absolvent de filosofie, publicist, digital communication, strategy and senior copyrighter. Sorin Cucerai, despre drumul de la Socrate la lumea 2.0

 

I.V.: Eu te-am prezentat așa, abrupt, filosof, cum te prezinți și tu la Club România, în fiecare lună. Dar dacă ne uităm și citim, Sorin Cucerai, scrie așa: digital communication, strategy and senior copyrighter at Kondiment Worldwide. Cum s-ar traduce în limba română ce scrie aici?

S.C.: Fac strategii de comunicare digitală. Și copyrighting. Scriu mesaje. Sunt scriitor de conținut, cum se spune.

I.V.: Ai făcut asta imediat ce ai terminat Facultatea de Filosofie?

S.C.: Nu, nu, nu… am fost foarte mulți ani publicist, mi-a plăcut în presă. Nu mă declar ziarist că ar fi incorect, eu am fost publicist, nu ziarist.

I.V.: Editorialist.

S.C.: Editorialist, cum s-ar zice la noi. Ambele meserii sunt foarte frumoase, ambele, din păcate, sunt pe moarte.

I.V.: Care e marele gazetar pe care îl admiri sau te-a influențat, marele editorialist din presa românească?

S.C.: Nu știu dacă m-a influențat un gazetar sau altcineva, ce m-a influențat pe mine foarte mult a fost libertatea și entuziasmul jurnalistic de după anii ’90. Prima etapă a presei românești, când totul era o nebunie. În sensul bun al termenului.

 

 

Sorin Cucerai: „Presa moare peste tot. Calitatea textelor de investigație scade, pentru că nu ai un editor în spate”

I.V.: Regreți perioada aceea? Că nu mai poți să scrii, că nu ai publicații? Spuneai că este pe cale de dispariție. Eu am sentimentul că e pe cale de dispariție la noi, că dacă mergem în Franța, sau în Italia sau în SUA, chiar în Anglia mult hulitelor tabloide, lumea citește. Și ziarele pe hârtie continuă să apară.

S.C.: Și la ei, dacă te uiți pe tiraje, ele scad dramatic de la an la an. Dacă te uiți pe tirajul de acum 10 ani la orice ziar și la tirajul de acum diferența este semnificativă. La noi a murit mai repede, dar moare peste tot. Repet, presa scrisă nu se compară cu nimic și nimic nu o poate înlocui.

I.V.: Care e editorialul care a mișcat cel mai mult din ce ai scris?

S.C.: Nu doar editorialul, articole de investigație, reportajele, toate genurile jurnalismului acum mor. Plus, plus, cum să îi spunem, disciplina scrisului, a investigației șamd. Acum e mult mai multă libertate, dar calitatea textelor de investigație scade, pentru că nu ai un editor în spate, un redactor șef, care să îți spună aici ai luat-o pe arătură, mută-te în partea ailaltă șamd. Care să mai lucreze cu tine pe text, inclusiv din punct de vedere literar, să îi spunem. Deci au dispărut toate, e greșit spus forme de cenzură, pentru că nu e cenzură în sensul negativ al termenului.

I.V.: Ca cea oficială înainte de 1989.

S.C.: Exact. Toate măsurile astea care adaugă la calitate, nu scad la calitate.

 

 

Cărțile se scriu din editoriale. Varianta Cucerai: „Am stat multă vreme să mă gândesc dacă să îmi strâng toate astea într-o carte, cum face toată lumea, și încă nu sunt convins că e un proiect bun.”

 

I.V.: Din ceea ce ai scris, e ceva ce ai mișcat, prin stilul tău, printr-un editorial, printr-o dezvăluire pe care ai făcut-o? Care ar fi momentul memorabil din publicistica ta?

S.C.: Nu cred și nu îmi atribui un moment memorabil. Am stat multă vreme să mă gândesc dacă să îmi strâng toate astea într-o carte, cum face toată lumea, și încă nu sunt convins că e un proiect bun. Unde eram felicitat de cei care mă felicitau era legat de faptul că scriu în așa fel încât cititorul să poată urmări argumentul pe care îl fac. Nu aveam un stil emoțional, pamfletar, aveam mai degrabă un stil ușor analitic, astfel încât dacă pe undeva argumentul meu, raționamentul, ar fi fost greșit și datorită lui și din cauza greșelii aș fi ajuns la concluzia la care am ajuns, oricine altcineva să mă poată urmări și să spună „vezi că pasul ăsta e greșit”, nu e cum trebuie.

I.V.: Rigoarea asta de care vorbești, spiritul analitic, le-ai învățat în Facultatea de Filosofie?

S.C.: În Facultatea de Filosofie!

 

Filosofia, antidot pentru calviție sau cum a ajuns Sorin Cucerai în agora filosofică?

 

I.V.: Cum ai ajuns să faci Filosofie?

S.C.: Vrei povestea lungă sau povestea scurtă? Hai să îți spun povestea scurtă și haioasă, că sunt tot felul de povești. Eu în liceu, în adolescență, eram poet.

I.V.: Românul s-a născut poet, deci erai un bun român.

S.C.: Exact! Mă gândeam că asta o să fie cariera mea, mă duc la Litere, șamd. M-am uitat la taică-meu, avea deja chelie. Bunicul meu dinspre mama, chelios și el. Bunicul meu dinspre tata, chelios și el. Și zic, domnule, dat fiind faptul că bărbații din familie sunt chelioși, este foarte puțin probabil că eu voi scăpa de chestia asta. Prin urmare, poet chelios, nu merge! Nu mi se arăta mie ca adolescent, mi se părea suprema ofensă la adresa zeului poeziei. Și mi-am spus: domnule, cred că trebuie să renunț la visul acesta cu poetul, pentru că aș face de râs poezia. Așa gândeam eu atunci. Dar chelioși, chelioși, unde ar merge chelioșii ăștia? Domnule, la Filosofie, pentru că arăți mai intelectual, fruntea e lată șamd. deci gata, filosof mă fac!

I.V.: Am înțeles, era un antidot la calviție.

S.C.: Exact, exact, doar că vezi, zeul poeziei s-a răzbunat și deși evident am părul mai rar decât în tinerețe nu sunt încă chelios. A râs un pic de mine.

I.V.: Asta e povestea pe scurt.

S.C.: Da.

Educația filosofică pentru generațiile de aur. Sorin Cucerai: „A fost un Paradis pentru noi!

 

I.V.: Ai făcut facultatea în spiritul libertății renăscute în decembrie 1989. Cum era în facultate atunci?

S.C.: În facultate era absolut minunat, dacă îi întrebi pe toți colegii mei de generație, și mai mari, și mai mici, or să îți spună că a fost un Paradis pentru noi. Și pentru cum învățam, și ce învățam, și pentru că mai mult învățam pe holurile facultății, decât la sala de curs sau de seminar, pentru că la seminar noi veneam cu reflexele vechi și profesorii erau entuziaști, voiau dialog, iar noi eram muți ca lebăda lui Blaga. Nu se putea și nu puteam fi urniți în nicio direcție. Pe hol, în schimb, prindeam brusc viață, puneam toate întrebările posibile și imposibile, și chiar aveam dialoguri cu profesorii.

 

Maestrul Sorin Vieru și mentoratul filosofic

 

I.V.: Care sunt profesorii de care îți amintești cu nostalgie și cu bucurie?

S.C.: Cu cea mai mare bucurie și plăcere îmi amintesc de Sorel Vieru, pe care îl consider persoana care m-a format ca filosof. Filosofia, din punctul meu de vedere, este o meserie tradițională, ca tâmplăria, pe care nu o înveți din cărți, o înveți practicând-o, și anume, fiind învățat de altcineva care știe să practice meseria respectivă. În cazul meu a fost Sorel Vieru. Dar am o amintire foarte bună, vie, caldă, minunată, despre Andrei Pleșu, despre profesorii mei de logică, inclusiv domnul Stoianovici, și nu vreau să ratez pe cineva. Doamna Miroiu.

I.V.: Dacă ratezi până închidem revii și spui, am uitat pe…

S.C.: Exact!

 

 

Sorin Cucerai: „Filosofia este un sport periculos, bungee-jumping, dar fără coardă de protecție

 

I.V.: Ai scris și un text foarte frumos, cred că la dispariția profesorului Sorin Vieru, și spui acolo: „filosofia este un sport periculos, bungee-jumping, dar fără coardă de protecție”. Nu cred că percepția este despre filosofie așa, că e un sport periculos, de ce spui asta?

S.C.: Cred că nu mai e percepută filosofia așa cum am scris eu acolo, într-adevăr, pentru că există foarte multe departamente și facultăți de Filosofie. Filosofia s-a instituționalizat.

I.V.: Ca tot ce e întreprindere umană.

S.C.: Exact! Fiind această inflație, puzderie, de profesori de Filosofie – nu vreau să spun peiorativ…

I.V.: E valabil și în domeniul în care am absolvit eu, Teologia.

S.C.: Exact, una e să fii teolog, alta e să fii profesor de… teologie. Ceea ce nu înseamnă că profesorii de teologie sunt niște persoane nefrecventabile, dimpotrivă, de la ei înveți unele lucruri. Teologia propriu-zisă o înveți de la un teolog.

 

Sorin Cucerai despre partea mai puțin „sexy” a filosofiei: „Prin natura muncii instituționale, filosofii se specializează, scriu chestii foarte bune pe lucrurile pe care sunt specializați, dar nu mai e viață.”

 

I.V.: Meșteșugul, cum spui.

S.C.: La fel și la mine aici, la Filosofie. Înveți foarte, foarte multe lucruri de la profesorii de filosofie. Partea mai puțin sexy, să îi spunem, este că ei prin natura muncii instituționale, pe care o depun se specializează, scriu chestii foarte bune pe lucrurile pe care sunt specializați, dar nu mai e viață. Atunci, evident, citind o extraordinară exegeză a lui Aristotel, de exemplu, nu te gândești că aici e un sport periculos. Știi? Exegeții sunt mai puțin periculoși, fără ca asta să însemne că ei nu sunt importanți. Că literatura secundară, de exegeză, e cel puțin la fel de importantă pentru formarea cuiva, la mine sau la tine, e același lucru! E la fel de importantă ca literatura primară!

Sorin Cucerai despre mirarea de tip filosofic: „Ea subzistă oricărei soluții găsite”

 

 

I.V.: De ce spui că filosofia te pune mereu să alegi? Care sunt alegerile în fața cărora te pune filosofia?

S.C.: Din punctul meu de vedere, filosofia te pune în fața unei alegeri radicale, nu știi care este. Depinde de la filosof la filosof, fiecare are alegerea lui, care alegere nu poate fi rezolvată. Mirarea de tip filosofic spre deosebire de mirarea de tip științific este că mirarea de tip filosofic nu are soluție, ea subzistă oricărei soluții ai găsi la ea și te ține mereu în priză. Mirarea de tip științific își găsește soluții și odată identificată problema respectivă, apar altele, te duci mai departe și așa avem progresul științific. Întrebările filosofice, faimoasa de ce există ceva mai degrabă decât nimic? care e o întrebare radicală, cum e posibil ceva dar Cum e posibil și nimicul? Și de ce ceva și nu nimic? Orice răspuns ai da, tensiunea dintre ceva și nimic persistă în continuare. Nu ai progres în sensul ai rezolvat problema asta trec la problema următoare. Ci ai progres, eventual, în sensul rafinării problemei.

I.V.: De ce crezi că verbul a filosofa are o conotație mai degrabă peiorativă? E privit peiorativ.

S.C.: Și acum, e vorba de a despica firul în patru, na! Niște oameni nu au ceva mai bun de făcut decât să despice firul în patru și să își pună întrebări cu totul bizare, deplasate și fără nicio consecință practică.

I.V.: Cei dintâi filosofi sunt copii, pentru că ei despică, pun întrebări raționale, aparent iraționale. Despică firul în patru.

S.C.: De la ei ni se trage…

 

Cine a câștigat bătălia lui Băsescu dintre filosofi și tinichigii? Sorin Cucerai: „Toată lumea a pierdut”

 

I.V.: Noi am avut și un președinte, care a spus la un moment dat, vorbind despre școala românească, domnule, noi avem prea mulți filosofi, ne trebuie mai mulți tinichigii. Cum e conflictul acesta dramatic, cine a câștigat bătălia asta, Sorin Cucerai?

S.C.: Să știi că din păcate nimeni, nici tinichigiii, nici filosofii, toată lumea a pierdut. Pot înțelege în contextul respectiv de ce Președintele Băsescu considera că este nevoie de mai multe abilități practice și meserii practice, și e ok. Nu am înțeles ce a avut cu filosofii, dragii de ei; ei ce vină au că nu avem noi școli profesionale bune?

I.V.: Da, nu era o ceartă cu filosofia, era o pledoarie pentru meserii pe cale de dispariție, probabil. Și atunci, într-adevăr, din conflictul acesta nu a câștigat nimeni. Crezi că s-a schimbat ceva de atunci, conflictul rămâne la fel de puternic ca acum 10-15 ani, când s-a zis, sau avem mai multe discipline practice, mai multe meserii care să trimită studentul în câmpul muncii?

S.C.: Dacă ne uităm la sistemul de educație din România, cred că nu, cred că suntem la același nivel, din păcate. Nici învățământul teoretic, nici cel practic, liceele profesionale, cum erau pe vremuri, sau școlile postliceale, cumva, s-a întâmplat ceva cu ele. Au dispărut, nu mai sunt bune.

I.V.: Ca și ziarele…

S.C.: Exact, sunt tot felul de ONG-uri și businessuri cu bani europeni care organizează cursuri din astea practice, dar nu mai ai învățământ public în domeniile astea. Dacă vrei să te faci, nu știu, întreb, pentru că chiar nu știu, dacă vrei să te faci frizer, la ce școală te duci? Există școală de frizeri?

I.V.: Cosmetica e tot o chestiune de filosofie, o rânduială a cosmosului… Nu? Deci ne întoarcem, e o întrebare corectă pe care o pui. Cosmosul este… de aici vine cosmetica. De la a așeza, de la a face frumos, de la a da estetica universului. Nu știu să răspund ce școală se face, dar probabil că nu… e o formă la distanță, cumva, nu cred că avem răspunsuri la asta. Ești optimist în ceea ce înseamnă o reașezare a învățământului nostru în perspectivă?

S.C.: Nu, depinde ce mă întrebi, nu știu cum să răspund la asta. Aș putea să duc discuția în zona filosofică și cred că învățământul pretutindeni trece printr-o criză.

Criza instituțiilor lumii moderne liberale: Universitatea, Parlamentul și Presa. Sorin Cucerai: „Instituțiile nu mai pot face față, ele au fost construite pentru alt tip de lume, nu neapărat mai simplă, dar mai ușor de conturat. Lumea aia a dispărut.”

 

I.V.: Criză, krisis…

S.C.: Lumea modernă în care am locuit noi până relativ recent, se baza pe trei instituții care erau fundamentale pentru el. Universitatea, unde se crea la nivel intelectual consensul cu privire la lumea în care trăim, cum arată, cum ar trebui să arate, care sunt normele șamd. Parlamentul, în care toate astea se negociau astfel încât să conducă la diferite politici publice în interiorul aceluiași consens, și presa, care spunea publicului care nu mergea la universitate și nici nu făcea parte din Parlament, dădea reperele, ca să știe fiecare unde e lumea în care trăiește, ce poate să facă și ce nu poate să facă, încotro ne îndreptăm șamd. Astea au fost instituțiile fundamentale ale lumii moderne liberale.

I.V.: Niciuna nu pare a se simți foarte bine.

S.C.: Niciuna nu pare a se simți foarte bine. Sunt deja foarte mulți cei care spun, eu acum fac popularizare, nu introduc teme noi, care spun că avem tehnologii de secolul XXI, dar instituții publice și sociale de secol XVIII, XIX, când au fost ele create. Nu ne mai pupăm. Instituțiile nu mai pot face față, ele au fost construite pentru alt tip de lume, nu neapărat mai simplă, dar mai ușor de conturat. Lumea aia a dispărut.

 

De ce crede Sorin Cucerai că trăim între metalumi? „Suntem în intervalul dintre aceste două lumi, o lume a murit, cealaltă încă nu s-a născut. Noi suntem fix aici, facem șpagatul între ele”

 

I.V.: Mersul lumii e mai rapid decât mersul celor trei instituții? E mai rapid și nu se pot adapta?

S.C.: Dacă mă întrebi pe mine, da, pe lângă faptul că noi suntem într-o tranziție între două lumi, vechea lume industrială și postindustrială a murit, ne pregătim să intrăm într-o lume nouă, pe care începem să o numim a cunoașterii, care funcționează după alte reguli, decât cea industrială, deci suntem în intervalul dintre aceste două lumi, o lume a murit, cealaltă încă nu s-a născut. Noi suntem fix aici, facem șpagatul între ele. Pe lângă asta, eu cred că suntem și în intervalul dintre două metalumi. Între o metalume a stabilității, care se încheie cu lumea care moare acum, în care ai diferite schimbări de paradigmă, bunăoară, trecerea de la vânători-culegători la societățile agricole. Ai o tranziție, societățile agricole se constituie. Odată constituite, ele sunt foarte stabile. Sunt stabile până intrăm în ordinea industrială, când ai revoluții șamd. După care odată intrați în epoca industrială, lumea, la rândul ei, e foarte stabilă, odată ce ești în lume, știi exact cum să te ordonezi în ea. Acum eu cred că vom intra în metalumea schimbării, în care schimbarea va fi regula și stabilitatea excepția.

I.V.: Cum e noua lume?

S.C.: O lume tot mai fluidă, dacă te uiți în jurul nostru, totul a devenit, deja vizibil, extrem de fluid. Și va deveni încă și mai fluid decât în prezent. Iar instituțiile pe care le avem noi, așa cum le-am moștenit, sunt instituțiile care administrează stabilitate, nu fluiditate.

I.V.: Deci asta cu stabilitatea, nu e tot timpul argumentul suprem.

S.C.: Începe să nu mai fie, de aici criza instituțiilor.

I.V.: Tu ai și scris despre asta, câteva idei le-am recunoscut în acest volum, pe care l-am coordonat cu Marius Stoian și Mirelle Rădoi.

S.C.: Felicitări!

 

Sorin Cucerai despre lumea ultimilor sapiens: „Ne vom privi cu totul altfel unii pe alții, știind că suntem ultimii. Mai avem cel mult 50 de ani până atunci.”

 

I.V.: Mulțumim! Identitate și cultură. Național, european, universal, și tu spui în finalul textului tău, contribuției tale, că te-ai născut atunci când planeta avea 3 miliarde, 3.2 miliarde de locuitori. Astăzi avem 8 miliarde, l-am avut aici pe Alexandru Mironov, invitat, el știa ziua când o să bată ceasul pentru 8 miliarde, la Chicago. Tu spui în finalul acestui text: „În orice caz, cei 8 miliarde care trăim astăzi suntem ultimii sapiens. Cel mai bine vom conștientiza asta după ce vom produce noua specie, menită să locuiască metalumea fluidității. Atunci va fi pentru prima dată când vom dobândi o conștiință profundă de specie, dincolo de toate pseudospecierile care ne separă astăzi, fiindcă atunci vom decide cum vom dispărea. Nu ca indivizi, ci ca specie, și pentru o vreme vom trăi elegiac, știind că predăm ștafeta nu copiilor noștri, ci unei alte specii de oameni. Ne vom privi cu totul altfel unii pe alții, știind că suntem ultimii. Mai avem cel mult 50 de ani până atunci.” Nu e cam înfricoșător tabloul ăsta?

S.C.: Nu, am încercat și m-am și folosit acolo de elegie, am vrut să fac finalul cât mai elegiac. Specia dispare, asta este. Până aici ne-a fost.

 

 

Postumanismul sau lumea oamenilor „îmbunătățiți” genetic. Sorin Cucerai: „Noi vom fi ultimii sapiens în sensul în care noi nu vom avea implanturi, sau poate cine știe, vom avea și noi, acum nu avem și peste 10 ani ne vom pune, dacă vor fi atât de recent disponibile.”

 

 

I.V.: Și ce se întâmplă peste 50 de ani?!

S.C.: Nu se întâmplă ceva peste 50 de ani, adică timp de 50 de ani nu se întâmplă nimic și după 50 de ani brusc se întâmplă ceva. Intrăm în lumea postumană. În care vom avea din ce în ce mai multe combinații între om și noi tehnologii. Enhanced humans, cum li se spune acum. Despre care nu vom mai putea spune în sensul cel mai strict al termenului că mai sunt sapenis. Că nu mai sunt propriu-zis sapiens. Au și alte abilități oferite de tehnologia pe care și-o implantează. Noi vom fi ultimii sapiens în sensul în care noi nu vom avea implanturi, sau poate cine știe, vom avea și noi, acum nu avem și peste 10 ani ne vom pune, dacă vor fi atât de recent disponibile.

 

 

Cum trăiește un cyborg?

 

I.V.: Suntem literatură science fiction fără să știm.

S.C.: Deja, în timp ce vorbim, există – li se spune cyborgi. Îl avem pe băiatul ăla cu antenuță. Îmi cer scuze că i-am uitat numele, dar îi permite să aibă acces la o gamă de culori mai mare decât cea pe care ochiul umano percepe și în plus, dat fiind că el, dacă nu greșesc, nu sunt sigur că nu îmi aduc corect aminte, avea probleme cu sesizarea diferențelor dintre culori, au găsit o formulă ca să transforme culorile în sunete. El vede culorile ca pe sunete. Ceea ce e foarte interesant.

I.V.: Astea că nu mai sunt ziare, că nu or să mai apară, că 11 milioane nu au citit nicio carte și nu au cumpărat nimic un an întreg, astea sunt glume pe lângă ce se va întâmpla.

S.C.: Da, da.

I.V.: Galaxia Guttenberg…

S.C.: E înghițită de altă galaxie, tot așa cum și galaxia noastră, Calea Lactee, peste câteva milioane de ani, va fi înghițită de Andromeda. Și galaxia noastră va dispărea, iată.

I.V.: E un tablou realist sau este unul foarte sceptic și pesimist, așa?

S.C.: Nu sunt pesimist. Dimpotrivă.

 

A fi elegiac sau nu, aceasta e întrebarea. Sorin Cucerai: „Chiar sper să apuc în timpul vieții mele, cel puțin o parte din schimbările acestea”

 

I.V.: Elegiac.

S.C.: Elegiac cu privire la specia noastră, oarecum, pentru că suntem într-o zonă a avangardei.

I.V.: Aici e un loc în care putem experimenta.

S.C.: Sunt încântat și fascinat. Chiar sper să apuc în timpul vieții mele, cel puțin o parte din schimbările acestea, pe care le anticipez, să le văd cu ochii mei.

I.V.: Care ar fi schimbarea cea mai importantă sau pe care ți-ai dori-o?

S.C.: Pe care mi-aș dori-o, o discutăm un pic mai încolo, o să răspund la întrebarea care cred că ar fi cea mai importantă. Începem să o vedem de acum. Și uite, apropo de stânga și dreapta, marile bătălii eterne ale modernității noastre. Vor deveni futile.

 

Noua lume: postcapitalistă, nu anticapitalistă. De ce crede Sorin Cucerai că toate tensiunile dintre socialiști și capitaliști vor fi zadarnice?

 

I.V.: Asta voiam să te întreb. Mai are ea sens?

S.C.: Deocamdată încă pare să aibă sens. Dar, dacă am dreptate și am dreptate aici, când spun că suntem în intervalul dintre două lumi. Când intervalul ăsta se va apropia de sfârșit, și când vom intra în următoarea lume, datorită tehnologiei disponibile atunci vom intra într-o lume pe care eu o numesc postcapitalistă. Bătăliile dintre socialiști și capitaliști nu își vor mai avea sensul. Și spun postcapitalistă, nu anticapitalistă, există o presiune a stângii nu doar în România ci peste tot în lume, care este vehement anticapitalistă și vrea să răstoarne capitalismul în numele a altceva. Nu, noua lume nu va fi anticapitalistă, va fi postcapitalistă. O lume industrială nu a fost antiagricolă și postagricolă. Marea majoritate a lumii a ieșit din agricultură și s-a mutat în industrie. Asta nu înseamnă că nu s-a mai făcut agricultură. Și în postcapitalism, asta nu înseamnă că nu vor mai exista schimburi de tip capitalist. Dar lumea pe ansamblul ei va fi postcapitalistă. De ce cred asta? Capitalismul este un sistem foarte bun de distribuție a  bunurilor rare. Dacă bunurile sunt rare și vrei să le distribui eficient, capitalismul e mai bun decât socialismul. A câștigat bătălia ideologică, oricât am fi de veseli, unii, sau supărați alții, astea sunt faptele. Doar capitalismul nu e bun să distribuie bunuri care nu sunt rare. Cum distribui aerul? Păi nu are niciun sens să distribui aerul atâta vreme cât toți avem acces la el. De asta începem să vedem crize ale industriilor, obiectelor digitale. Și ne întoarcem iarăși la presă, de exemplu, la film, imagine, muzică, sunet șamd. Lucrurile pe care deocamdată am știut să le digitalizăm. Un obiect digital, spre deosebire de un obiect fizic, nu e un bun rar. Nu e un bun rar. Eu dacă am volumul acesta în format pdf, pot să îl distribui la toată planeta asta și o să rămân cu cartea. Dacă am cartea fizică, obiectul acesta e un bun rar, că e doar unul. Cu cât mai multe obiecte vor deveni digitale, să le zic așa, se vor transforma din bunuri rare, în bunuri nerare. Și capitalismul nu va mai avea nicio treabă cu ele. El acum încearcă prin legea drepturilor de autor șamd. să intervină pentru a ține cât de cât bunurile astea digitale de acum. În format pdf sau alt format digital. Muzică, filme, șamd. să le țină sub control.

 

Sorin Cucerai, la dreapta sau la stânga spectrului politic, în funcție de temă

 

I.V.: Tu ești liberal. Dar ești liberal de stânga sau de dreapta?

S.C.: Depinde unde mă întrebi. Pe unele chestii sunt liberal de dreapta, pe altele sunt liberal de stânga, iar pe altele, cum discutăm acum, sunt iată, postliberal, de-a dreptul.

 

Motive reale, nu fantasmagorice, pentru mândria de a fi român

 

I.V.: Aici ești elegiac pentru că în luările tale de poziție publice, în postări, pe care le caut pe Facebook, am văzut că ești optimist. Ești dintre cei care încearcă, îmi amintesc o postare de ziua națională, 1 decembrie 2023, în care identificai trei motive reale, nu fantasmagorice, care ne fac mândri că suntem români sau că aparținem acestui spațiu.

S.C.: Da.

I.V.: Aș vrea să începem cu ultimul pe care îl evocai acolo, pentru că s-au împlinit 20 de ani de când România e membru NATO și 75 de ani de la fondarea Alianței. Acesta aș zice că e un moment de vârf in istoria noastră recentă.

S.C.: În istoria noastră de când existăm ca stat. Nu?

I.V.: Nu doar recentă, absolut.

S.C.: Pentru că…. de când există principatele.

I.V.: Ne întoarcem la prima parte a discuției noastre.

S.C.: Ne întoarcem la 1848.

 

De ce crede Sorin Cucerai că din punct de vedere militar „România e un fel de coșmar”?

 

I.V.: Da, exact.

S.C.: Am fost atacați și invadați. Dinspre nord, dinspre est, dinspre sud și din toate părțile. Principatele și ulterior România au fost o țară și sunt o țară care nu are granițe ușor de apărat, deci din punct de vedere militar, nu altfel, România e un fel de coșmar. Să fii șeful marelui stat major în România sau în Țara Românească sau în Moldova sau în Principate, după Unire, era un calvar. Pentru că fizic tu nu poți să aperi, are granițe slabe, ușor de trecut de un invadator, ca și dovadă că s-a trecut de atâtea ori ca prin brânză. Și dintr-odată, faci parte dintr-o alianță care îți garantează toate granițele tale și nu mai poți fi atacat.

I.V.: Și asta e greu de apărat.

S.C.: Cum să zic, aș vota cu alianța aia în fiecare zi și de două ori duminica, așa cum se zice. Mai mult de atât nu puteam spera.

I.V.: Vedem mai ales acum, în contextul războiului din Ucraina, cât contează că suntem în NATO.

S.C.: Exact!

I.V.: Și trebuie spus că uneori lucrurile se văd mai bine din afară decât dinăuntru, pentru că aici apar conflictele, temperamentul nostru latin, spiritul ăsta vulcanic. Permanent doritor de conflict. Din afară, se vede, România a fost așezată pe un drum corect, și au fost alegeri și opțiuni fundamentale în anii ’90.

S.C.: E ușor să hulești, să spui clasa politică…

 

E clasa politică o nenorocire?

 

I.V.: Nu, au fost niște alegeri fundamentale, foarte corecte. Tu spui că asta cu NATO este fundamentală.

S.C.: Unul dintre lucrurile fundamentale de care merită să fim mândri dacă îi conștientizăm importanța, la fel și aderarea la UE, la Uniunea Europeană, și care culmea, s-au întâmplat în timpul vieții noastre.

I.V.: Suntem contemporani.

S.C.: Suntem contemporani, cu niște evenimente fundamentale în istoria României, și cum să spun, tu nu, că ești politician, dar nouă, ăstorlalți, ne place să înjurăm clasa politică, indiferent de culoarea politică. „E o nenorocire etc.” Eh, clasa asta politică nenorocită, scârboasă, coruptă, distrusă, disperată, cum e ea, ei ne-au adus aici. Nu alții.

 

Binele hulit al României. Sorin Cucerai: „Orientarea pro-Occidentală a Revoluției Române e indiscutabilă.”

 

I.V.: A fost și momentul Snagov, din 1995, cu integrarea în UE.

S.C.: Ție îți place momentul Snagov. Eu zic momentul 1989, pentru că la Timișoara, nu vorbesc de Proclamația de la Timișoara, ci de Declarația de la Timișoara, din balconul Operei, când citești, pe 21-22 decembrie, când a fost dată declarația respectivă, unul dintre puncte spunea clar, integrarea României în… am uitat formularea, parafrazez, îmi cer scuze, în lumea care respectă Drepturile Omului. Deci orientarea pro-Occidentală a Revoluției Române e indiscutabilă.

I.V.: Decembrie 1989.

S.C.: Decembrie 1989!

 

Care e cea mai bună lume posibilă în care puteam trăi? Sorin Cucerai: „Trăim, suntem departe de România perfectă, mai trebuie făcute o grămadă, o grămadă de lucruri. Dar trăim în cea mai bună Românie de până acum.”

 

I.V.: Un echivalent al Proclamației de la Islaz, foarte modernă și astăzi, care viza drepturi absolut avangardiste pentru acel moment, citită de Ion Heliade Rădulescu la Islaz.  Avem din când în când așa, câteva momente de glorie în istoria noastră. Avem integrarea în NATO și UE. Tu spui de două momente importante, puterea economică, pe care o are România, și despre faptul că România este o democrație funcțională.

S.C.: Da, astea sunt reușite senzaționale pe care merită să le sărbătorim și de care merită să fim conștienți, pentru că s-au întâmplat în timpul vieții noastre, prin efortul nostru, mai mic sau mai mare, al politicienilor într-un fel, al cetățenilor că s-au dus și au votat sau au ieșit la proteste șamd. Noi le-am făcut, noi cu toții, și ar fi bine să ne înjurăm noi pe noi mai puțin. Trăim, suntem departe de România perfectă, mai trebuie făcute o grămadă, o grămadă de lucruri. Dar în cea mai bună Românie de până acum.

I.V.: Din istoria noastră.

S.C.: De la Unirea Principatelor, de la formarea Statului Român încoace.

 

Mituri și conspirații care te fac (ne)mândru că ești român. Sorin Cucerai: „Prin comparație cu comuniștii, care erau lumea rea, lumea de dinainte de comuniști obligatoriu trebuie să fi fost bună, frumoasă, minunată.”

 

 

I.V.: Dar care sunt acele motive fantasmagorice, așa cum le denumești tu, și care ne fac și ele, în ghilimele fie spus, mândrii că suntem români? Spune-mi câteva.

S.C.: Păi ai faimoasele mituri protocroniste geto-dacice. Cu energiile din Bucegi…

I.V.: Tunelurile…

S.C.: Tuneluri și toate astea, cu limba primordială care a fost geto-daca, de la care au învățat latinii, care și ei tot geto-daca o vorbeau, dar nu știau. Deci știm toată direcția asta conspiraționistă, pseudoistorică, fără nicio legătură.

I.V.: Aici trebuie să îi trimitem la o vorbă a lui Călinescu din Istoria literaturii, să nu uităm că pe Columnă la Roma dacii sunt înlănțuiți și nu romanii…

S.C.: Iată, vedeți? Un alt tip de fantezie este cel legat de epoca interbelică. Mitul interbelic, idilizarea perioadei interbelice. Idilizare pe care eu am trăit-o din anii ’80, adică nu e recentă. Era ușor inevitabil. La noi comunismul a venit în 1945, să spunem simplificăm un pic. Prin urmare, noi toți avem în familie bunici care apucaseră o altă lume decât cea comunistă, și știam, orice ar fi zis comuniștii, că a mai existat o lume înainte de ei. Prin comparație cu comuniștii, care erau lumea rea, lumea de dinainte de comuniști obligatoriu trebuie să fi fost bună, frumoasă, minunată.

I.V.: Nostalgia paradisului.

S.C.: Da, din care, uite, ne-au scos comuniștii. Și care nu se justifică. Dacă iei datele reale ale perioadei interbelice, date economice, date despre situația învățământului, date despre orice vrei tu.

I.V.: Corupția în floare, instabilitate politică, tendințe dictatoriale.

S.C.: Asta nu se înțelege. Noi credem că înainte de comuniști am avut democrație, exceptând dictatura lui Antonescu. Pe care o recunoaștem ca dictatură, și dictatura lui Carol al II-lea, în rest a fost democrație. Nu, adevărul este că în România niciodată nu am avut democrație, am avut diferite tipuri de regimuri autoritare, de la regimuri autoritare concurențiale, cum se cheamă acum, în care ai pluripartidism, dar regulile jocului sunt construite în așa fel încât să câștige cine trebuie, asta a fost România de la Carol I încoace. Sistemul rotativei regale. Nu poți la școală să înveți separat despre democrație și separat despre istorie. Trebuie să pui lucrurile cap la cap să te gândești. Domnule, stai așa, în România se întâmplau lucrurile în felul următor: Regele numea un prim-ministru. Că el avea prerogativa. Primul-ministru numea guvernul. Își făcea guvernul lui. Guvernul a constituit organizarea alegerilor. Și le câștiga. Prin miracol! Întotdeauna guvernul care organiza alegerile le și câștiga, și în felul acesta își dădea lui însuși majoritate parlamentară. Lucrurile funcționau exact pe dos decât într-o democrație. Într-o democrație oamenii votează și formează o majoritate parlamentară, majoritatea parlamentară dă guvernul. La noi era invers!

I.V.: Are Pătrășcanu celebra carte a lui, România sub trei dictaturi. Numai că din momentul în care a scris el, a venit și cea mai aprigă dintre ele, a patra, și care a durat și cel mai mult. Și care a fost și cea mai nemiloasă.

S.C.: Avem o grămadă de mituri despre perioada interbelică, mituri care ne orbesc în a vedea realitatea, și realitatea de atunci, și realitatea de acum. Și o altă categorie de mituri de referă la comuniști.

 

România meritocratică, rămasă fără ascensor social

 

I.V.: Asta voiam să te întreb. Care ar fi miturile?

S.C.: Cele care au ridicat România. România era o țară bananieră și au făcut cât de cât ceva din ea. Au deschis și au făcut învățământul public. Marile realizări din punctul de vedere al celor care susțin teza asta, marile realizări ale regimului comunist sunt învățământul public, sistemul public de sănătate, și cel puțin pentru vreo două decenii, un sistem oarecum meritocratic, exista un ascensor social. Foarte multă lume a fost și a trecut din rural în urban, în perioada aia, pe o poziție socială mai bună decât cea din care a plecat. Deci aveai ascensorul social. Toate astea sunt mai mult sau mai puțin corecte. Ți le spun datele. Doar că spre nefericirea nostalgicilor comuniști, ca să spun așa, România de acum e și mai dezvoltată, adică comuniștii au luat, să vorbim în limbajul epocii, când aveam țări subdezvoltate, în curs de dezvoltare și dezvoltate. Comuniștii au preluat o țară care din aproape toate punctele de vedere era subdezvoltată. 80% din populația României era ocupată în agricultură.

 

Drumul României, de la țara comunistă lower medium income la democrația imperfectă de tip high income

 

I.V.: Și ce înseamnă alfabetizarea, campania din anii ’50.

S.C.: Nu mai vorbim despre lucrurile astea, bineînțeles. Ne place, nu ne place, în ciuda gloriei de care se bucură perioada interbelică și cea antebelică, România era o nenorocire de țară. Groaznic!  Comuniștii au luat țara asta de lumea a treia și în 40 de ani au dus-o la nivel de țară în curs de dezvoltare și au urcat-o o treaptă. În limbajul Băncii Mondiale, am ieșit din comunism ca lower medium income. Or noi de atunci și până acum, în mai puțin de 45 de ani pe care i-au avut comuniștii la dispoziție, am trecut de la lower medium income la upper medium income, și de la upper medium income la high income. Am urcat două trepte, două etape de dezvoltare și am ajuns la nivel de high income, cel mai de sus, la nivelul Băncii Mondiale. Nu mai putem să mergem decât și mai high income, așteptăm să ajungem în 2030 la un PIB de jumătate de trilion, prin 2040 dacă ajungem la un trilion… deci în zona asta mergem.

 

Sorin Cucerai deconstruiește nostalgiile pentru comunism: fabrica în care românul de odinioară muncea e o ruină și pentru că s-au schimbat industriile. „Este vorba de nostalgie față de propria tinerețe

 

I.V.: Atunci cum se explică nostalgia oamenilor pentru lumea de dinainte de 1989?

S.C.: Probabil o dată este vorba de nostalgie față de propria tinerețe. Și pe de altă parte, asta o vedem nu doar în România, o vezi și în Polonia, și în fosta Germania de Est, că tu ai muncit toată viața ta la o fabrică, acolo ai lucrat. Ai ieșit la pensie, ai trecut prin toate tranzițiile și așa, și atunci vezi că fabrica aia fie e o ruină, fie a dispărut complet.  Nu mai e nicio fabrică pe locul ăla, e construit altceva. Tu din perspectiva aia, spui că acum totul e o ruină. Măcar noi făceam ceva. Numai că între timp s-au schimbat industriile. Industria aia și fabrica aia, dar din perspectiva celui care era legat de respectiva fabrică…

I.V.: Era lumea lui.

S.C.: Da, care nu mai există. E normal să fie nostalgic.

I.V.: Ce se întâmplă atunci când ca cetățean întorci spatele politicii și nu te duci la vot, nu votezi?

S.C.: Nu știu.

 

Failure de politician, gâlceava cu electoratul. Sorin Cucerai critică profund un gest antidemocratic: „Mă supără foarte mult politicienii care ceartă electoratul, oricare electorat. Electoratul în întregime sau bucăți din electorat. Mi se pare profund nedemocratic și pe lângă asta complet inutil”

 

I.V.: Tu scrii undeva, îi încurajezi pe oameni să înțeleagă că orice discuție despre politică se concretizează într-o ștampilă pe un buletin de vot.

S.C.: Da, eu de fiecare dată în anii electorali îi încurajez pe oameni să voteze. De regulă îmi exprim și punctul meu de vedere, adică spun, dacă votez, cu cine votez. Sau dacă nu votez, de ce nu votez. Dar nu vreau să fiu influencer, eu spun, asta nu înseamnă nimic, astea sunt opțiunile mele. Dacă aveți alte opțiuni, este minunat, că trăim într-o democrație, este foarte bine. Și în ultimă instanță pe mine mă supără foarte mult politicienii care ceartă electoratul, oricare electorat. Electoratul în întregime sau bucăți din electorat. Mi se pare profund nedemocratic și pe lângă asta complet inutil. Oamenii aceștia trebuie să facă politică mai… electoratul e la fel ca în business, când ai formula potrivit căreia clientul are întotdeauna dreptate. Așa e și cu electoratul, are întotdeauna dreptate. Dacă nu te-a votat pe tine înseamnă că tu ai făcut ceva greșit, nu că electoratul e prost. Dacă electoratul nu s-a prezentat la vot, înseamnă că tu ai o problemă să scoți oamenii din casă, nu că electoratul e nesimțit șamd.

I.V.: Nu mai oferi oamenilor o miză. Parte din proiectul tău.

S.C.: Da.

 

Macarena Erikăi Isac, o lecție politică. Sorin Cucerai: „Societatea românească a devenit mult mai antimisogină decât era cazul. Societatea s-a schimbat, partidele încă nu s-au prins.”

 

I.V.: Așa am ajuns și la Macarena, era să zic Maracana … Ajungem la „Macarena, cuvinte și imagini”. Ți se pare importantă această melodie? Am văzut că ai scris, ai avut un eseu care a fost citit, răscitit și răscomentat. De ce ai scris despre asta?

S.C.: Eu cred că de ceva vreme societatea românească începe să se schimbe și pe alocuri s-a schimbat în moduri fundamentale, dar politicienii încă nu s-au prins. Și partidele. Cumva e normal. Partidele sunt niște organizații uriașe care își găsesc formule de stabilitate și care când și-au găsit formula de stabilitate stau acolo. Organizația e mai degrabă statică. Orice organizație. La fel și organizația politică. Societatea, în schimb, e mult mai fluidă, pentru că societatea nu e organizație. Și atunci sigur că periodic partidele politice ajung sub nivelul societății. Societatea nu se mai simte reprezentată de ele și politicienii, ăia care sunt atenți, observă lucrul acesta și își aduc partidul la nivelul societății și atunci obțin, pe un ciclu sau mai multe cicluri electorale cele mai multe voturi. Eu cred că România a ajuns de cel puțin zece ani în situația asta în care societatea e mult peste nivelul partidelor politice, nu mă refer intelectual, societatea e într-un joc, și politicienii au rămas în jocul de acum 10, 20 de ani. Macarena Erikăi Isac este unul dintre simptomele acestui fapt. Societatea românească a devenit mult mai antimisogină decât era cazul. Nu că suntem brusc o societate liberală, nu, nu, nu, mai avem foarte mult până să ajungem acolo, dar suntem mai atenți la misoginismul societății și iată, mai dispuși să deschidem gura și să îl criticăm. Acum 10—20 de ani nimeni nu ar fi țipat dacă lista unui partid ar fi fost compusă preponderent sau în totalitate din masculi. Acum de fiecare dată, și partidele nu au învățat… nu au învățat! De fiecare dată când își prezintă listele lor majoritar masculine, toată lumea țipă. Și ei spun: „Aoleu, sexomarxiștii șamd. care ne strică nouă…” dar nu, s-a schimbat societatea, care e dispusă să țipe pe temele astea. Înainte nu țipa, dar acum țipă. Societatea s-a schimbat, partidele încă nu s-au prins.

 

Sorin Cucerai despre cazul Elenei Lasconi: „Acum electoratul acesta e suficient de puternic încât să îi transmită partidului cu care altfel ar vota: Frățică, ești pe arătură!”

 

I.V.: Deci e totuși un sens de optimism, e un început de maturizare. De liberalizare. De democratizare a societății.

S.C.: Da, da, da. Uită-te și dincolo, în zona, să spunem, mai liberală a electoratului, nu în sens de PNL, liberal valoric. Care în general votează sau în general votează cu USR-ul. Când cap de listă la europarlamentare, la ei, a fost pusă o doamnă care a spus: „Eu am fost la referendum și am votat pentru interzicerea căsătoriilor”… care oricum sunt interzise, lumea s-a inflamat atât de tare încât doamna respectivă a fost scoasă de pe listă. Așa ceva, acum zece ani, ar fi fost imposibil. Acum electoratul acesta e suficient de puternic încât să îi transmită partidului cu care altfel ar vota: „Frățică, ești pe arătură!”

I.V.: Deci e o mutație la nivelul electoratului, o reașezare.

S.C.: O reașezare a societății. Societatea e mult mai modernă ca acum zece ani, dar politicienii lucrează încă pentru societatea de acum zece ani. Ei nu văd încă cum s-a schimbat societatea.

 

De ce avem încă o ruptură „oribilă” între urban și rural?

 

I.V.: Poate pentru că societatea de acum zece ani e mai interesată de politica de zi cu zi decât e societatea asta modernă, care e interesat când și când?

S.C.: E normal să fie așa, Ionuț! Societatea de acum e mai bogată decât societatea de acum 10-20 de ani. Vorbim statistic. Sigur, avem toate inegalitățile șamd. Ruptura asta absolut oribilă dintre urban și rural.

I.V.: Care încă e acolo, da.

S.C.: Care încă e acolo și e groaznică. Sunt multe de luat. Dar per ansamblu, sau dacă ne rezumăm la zona urbană, e o societate mai influentă, și suntem exact ca la piramida lui Maslow, dacă mi-am rezolvat nevoile de supraviețuire, încep, mă mut la nivelul următor. Societatea s-a mutat la nivelul următor. O parte semnificativă a ei, nu majoritară, dar o minoritate semnificativă este postmaterialistă. Partidele încă nu se prind. Ei sunt încă la societatea care trăia de pe azi pe mâine și care îi făcea ei câteva favoruri și cu asta rezolvai problema. Nu mai e, societatea a crescut, România a crescut.

 

De ce partidele nu mai înțeleg societatea?

 

I.V.: Și la Revoluție în 1989…

S.C.: Același lucru s-a întâmplat!

I.V.: S-a strigat „libertate!” sau „vom muri și vom fi liberi”.

S.C.: Sau „Vrem alegeri libere!” Alegerile libere nu au nicio legătură cu…

I.V.: Simbolurile sunt mai puternice decât lucrurile concrete și materiale.

S.C.: Absolut. Și că ai adus vorba de Revoluție, exact din același lucru și exact din același motiv li s-a întâmplat comuniștilor. Tot un partid care de la un moment dat încolo a căzut. Societatea era mult mai modernă decât partidul. Partidul nu mai înțelegea societatea. Și distanța dintre partid și societate a crescut atât de mult, cu generația noastră, a decrețeilor, în primul rând, încât până la urmă totul a făcut explozie.

I.V.: Lipsa de alternativă și obtuzitatea. Incapacitatea de reformă și de schimbare.

S.C.: Da.

I.V.:  Astea au dus până la urmă la reformă, la Revoluție.

S.C.: Da.

I.V.: Sorin, mulțumesc mult pentru elegii și mai ales pentru motivele astea de optimism.

S.C.: Eu îți mulțumesc, Ionuț. Mi-ai făcut o bucurie.

 

Sorin Cucerai, mesaj pentru publicul podcastului Avangarda: „Rămâneți avangardiști alături de el, pentru că acesta e viitorul României.

 

I.V.: Aș vrea în final să te rog să adresezi un gând, o urare, un îndemn, celor care urmăresc podcastul meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu.

S.C.: Vă invit din inimă să urmăriți în continuare podcastul lui Ionuț și să rămâneți avangardiști alături de el, pentru că acesta e viitorul României.

I.V.: Mulțumesc mult, Sorin!

S.C.: Eu mulțumesc.

© 1991- 2024 Agenția de Presă A.M. Press. Toate drepturile rezervate!