Câteodată, pentru a ajunge la Poarta Cerului, trebuie doar să răspunzi cu sufletul unui eveniment pe care-l intuiești a fi calea cea mai potrivită pentru a îmbrățișa o astfel de liniște.

Și, da, evenimentul IN MEMORIAM Lucian Avramescu, desfășurat chiar acasă la poet, miercuri, 17 august, la Muzeul Pietrei din Sângeru, Prahova, a fost răspunsul potrivit unei astfel de căutări. Un eveniment în cadrul căruia, din nou, „muzica s-a întâlnit cu poezia”, după cum avea să spună violonistul Alexandru Tomescu, pentru a ne așeza la suflet ultimele Confesiuni făcute la Poarta Cerului de poetul care ne adunase la un loc, de dincolo de mormînt, în tainicul timp al unei zi de miercuri, august, 2022.

Drumul de la acasă spre acasă, pentru a fi Acasă 

Când, în urmă cu o lună, am plănuit călătoria de acasă, de la Arad, spre casa părintească din Prahova, data am stabilit-o în jurul evenimentului de la Muzeul Pietrei. Trebuia să ajungem. Ce nu știam atunci era că, participând, o să ajungem și Acasă. Știți, acel loc, în care e bine, e împăcare, e cer deschis spre un altfel de mâine.

Încă de la intrarea în Muzeul Pietrei, povestea a început a se scrie frumos: prin imagine, prin stare și prin chipuri de oameni.

În timpul pe care anume ni l-am luat pentru a-l vizita înainte de începerea evenimentului în sine, pașii ne-au purtat, în mod firesc, la mormântul din livadă. Și cu fiecare poartă deschisă spre locul veșnicei odihne a poetului, vămile văzduhului dispăreau lăsând să se vadă dragostea acestuia pentru frumos, pentru natură, pentru animale, pentru suflet și pentru oameni. Dincolo de ele, de vămi, o Poartă a Cerului de la al cărei adăpost Lucian Avramescu, poetul, scriitorul, jurnalistul, își făcuse ultimele confesiuni înaintea marei treceri. Cu „confesiunile” în brațe, am pășit pe aleea, cum altfel făcută dacă nu din piatră, până la biserica din livadă, din a cărei tindă poetul face, de mai bine de opt luni, pietrele să vorbească în locul său. Fără mormântul poetului Lucian Avramescu acolo, raiul de la Sângeru ar fi fost, fără putință de tăgadă, incomplet. Am gândit-o privind spre el și tot întorcând capul la plecare spre perfecțiunea locului lăsat în urmă.

„Dă-mi, Doamne, înapoi nu vocea, ci ecoul vocii mele”

Undeva după ora 17.00, vocea poetului care până atunci umpluse curtea cu versuri, dintr-o atât de binevenită înregistrare, a tăcut pentru a lăsa loc ecoului să se audă. Poate deloc întâmplător la prima deschidere a cărții „Confesiuni la Poarta Cerului”, a cărei lansare tocmai începuse, pagina 259 avea să îmi aducă înaintea sufletului tocmai poezia-rugăciune a poetului care striga, în 19 martie 2021, către Dumnezeu să îi dea înapoi nu vocea, ci ecoul vocii sale.

Ori, miercuri, la Sângeru, prin vocile gazdelor evenimentului (Ana Luciana Avramescu și Giorgiana Radu-Avramescu, fiica și soția poetului), prietenilor (Octavian Știreanu, Emil Calotă, Marina Almășan, Ionuț Vulpescu, fost ministru al Culturii, și Cornel Nistorescu), și nepotului său, violonistul Alexandru Tomescu, Dumnezeu a răspuns poetului și nouă prin propriul său vers: „Ecoul este dovada că tot ce se găsește în juru-ți / Se umple de iubire”. 

La Sângeru, ieri, s-a vorbit și a fost despre prietenie. La Sângeru, ieri, s-a vorbit și a fost despre iubire. La Sângeru, ieri, s-a vorbit și a fost despre Lucian Avramescu și mesajul său existențial de căpătâi, amintit de jurnalistul Octavian Știreanu – acela că tot ceea ce faci pentru tine piere odată cu tine, ceea ce faci pentru alții,  aceea rămâne -, completând că „Muzeul Pietrei, serile de poezie, muzică și dialog inaugurate acum patru ani în incinta muzeului – ca și întreaga sa creație, de altfel –  sunt dovada generozității sale de a face pentru alții”. 

Generoși în propuneri de viitor care să țină vie flacăra culturii de la Sângeru au fost și prietenii poetului care au vorbit despre un Festival de muzică şi poezie care să îi poarte numele; despre gestul simplu de a-i deschide cărţile, de a-i citi versurile, romanul, piesa de teatru, mărturiile de călătorie, confesiunile despre drama pe care a traversat-o; despre un cămin cultural ori o casă de cultură care să îi poarte numele sau despre o necesară  „Antologie a poeziei de dragoste” , care să  poarte semnătura celui considerat, după Nichita Stănescu, cel mai talentat şi mai prolific  poet ce a cântat nobilul sentiment al iubirii.

Despre „Confesiunile la Poarte Cerului” nu se pot spune prea multe căci „Cartea aceasta nu poate fi povestită, ea trebuie răsfoită și citită. Scrierile ultime ale lui Lucian Avramescu arată dimensiunea morală a personalității unui scriitor care și-a văzut de îndeletnicirea scrisului sub presiunea unei suferințe inimaginabile, progresive și de al cărei deznodământ era deplin conștient”, după cum avea să spună domnul Știreanu.

„Acest superb eveniment estival trebuie să continue”

Iar când cel care spune asta este violonistul Alexandru Tomescu, nepotul lui Lucian Avramescu, nu poți decât să îți planifici deja ca în 2023, undeva pe la mijlocul lunii august, drumurile tale să ducă din nou spre Sângeru.

Ne-a convins, dacă mai era nevoie, purtându-ne, din tinda serii de ieri, „direct la Dumnezeu” pe cele patru trepte muzicale semnate de Bach, mânuind cum doar el știe Stradivariusul cu care a urcat pe cele mai mari scene ale lumii.

Și seara aceasta a părut a fi „a altei seri”, poate dintr-o altă toamnă, în care Lucian Avramescu ne spunea tuturor că „Pe ultima frunză, care a supraviețuit în nuc, / Toamna, cu arcușul subțire al vântului / Îmi cântă la geam / Balada lui Ciprian Porumbescu”… 

În seara aceasta, ce părea a fi a altei seri, cel mai sensibil și ferm ecou al poetului a fost cu siguranță Giorgiana Radu-Avramescu… iar ea, cu sufletul înveșmântat în alb, ne-a spus că „el este schimbarea la față a pietrelor”.

Noi… am plecat mulțumiți, spre serile noastre care-s mereu alte seri…. cu o carte „mărturie a suferinței, dar și a prieteniei”…

Mai mult pe glasulcetatii.ro