Motto :Nemurirea poate fi înţeleasă ca un fel de viaţă pe care o dobândim în memoria oamenilor ( Denis Diderot)

Cerul însuşi a  părut, pentru  foarte scurtă vreme,  nehotărât, spre seara zilei de   miercuri 17 august, Anul Domnului 2022,   dacă să se întunece cu totul şi să reverse peste pământ mânia  vreunei furtuni, după cum arătau unii dintre norii săi ameninţători,  sau să facă loc soarelui . A ales ca peste Sângeru, aşezarea de pe Valea Cricovului, înconjurată de dealuri cu  păduri încă verzi, să  reverse  doar stropii unei ploi trecătoare şi apoi să lase  infinitul înaltului  albastru şi luminat.

foto sangeruPeste  sufletele  celor care au venit, la aceleaşi ceasuri de hotar dintre zi şi seară,  la Muzeul Pietrei, la casa -muzeu  cu o istorie  de aproape un secol  şi biserica din livadă   ctitorite, la Sângeru,  cu  frumoasă patimă,   până în ultima clipă a vieţii sale pământene  stinsă la 12 decembrie 2021, de  poetul şi jurnalistul Lucian Avramescu , s-au aşezat deopotivă lumini şi adumbriri întristătoare. tomescu1Fiindcă, buni prieteni , cunoscuţi sau doar simpli iubitori ai scrierilor sale,toţi cei prezenţi  şi-au mărturisit  strângerea de inimă a neîntâlnirii, ochi în ochi, cu poetul- primitoare gazdă până nu de mult- şi deopotrivă mulţumirea că spiritul său e atât de  viu de parcă doar s-a mutat din balconul de lemn de unde şi-a privit , anul trecut, tot în miez de august, oaspeţii de suflet,  în balconul sfânt din poarta cerului .De altfel, lansarea cărţii „Confesiuni la Poarta Cerului „ – apărută postum într-o ediţie îngrijită de soţia acestuia, jurnalista  Giorgiana  Radu-Avramescu,    reunind scrierile din ultimul an de viaţă ale scriitorului şi publicistului Lucian Avramescu, aşezate sub caldul salut „Buni zori” transmis cititorilor săi şi sub atât de profundul motto  de viaţă şi destin :” Scriu pentru a reînvăţa să trăiesc”- a fost mai mult decât un pretext. A fost liantul care a legat, pentru câteva ceasuri ,  pământul de cer, oamenii de pietre, cunoscuţii de necunoscuţi ,  poezia de muzică, trecutul de prezent şi de viitor,  Sângeru  -locul atât de iubit şi venerat de Lucian Avramescu- de centrul lumii.

Îmbrăcate în alb,  ţinându-se  câteva clipe de mână, de parcă ar fi vrut să pună  măcar în afară  un zid lacrimilor şi doliului sufletesc, în amintirea seninătăţii chipului aceluia care le-a fost soţ şi tată, celorlalţi- prieten , iar prin scrisul său-   „voce”  tandră a poeziei de dragoste şi glas puternic al editorialistului şi pamfletarului  care şi-a asumat să fie în linia întâi a realităţii şi a vieţii neamului său şi patriei sale, Giorgiana Radu- Avramescu şi Luciana Avramescu   le-au spus celor prezenţi nu „Bună ziua”, nici „Bună seara”, ci „Buni zori”.  Fiindcă  salutul acesta din urmă a căpătat,  prin  scrisul din fiecare dimineaţă, pe tastele laptop-ului ,  al poetului ce-şi pierduse glasul   şi, rând pe rând,  forţa  de coordonare a degetelor,   marea  putere de a sfida curgerea timpului, devenind , prin  firescul , sinceritatea, căldura  şi  frumuseţa sa , dar şi prin   alternativa vindecătoare în faţa suferinţei, potrivit în orice clipă. Iar liceana ce-şi urmează în harul scrisului tatăl, Luciana, i-a rugat pe cei prezenţi să nu plângă, ci să zâmbească , aşa cum e convinsă că i-ar fi plăcut poetului Lucian Avramescu   şi să nu uite să-i îmbrăţişeze pe cei dragi fiindcă într-o zi, aşa cum ei i-a fost dat mult, mult  prea devreme, i-ar putea pierde.

foto bisericaÎn rostirea  poetului ce ar fi împlinit pe 14 august , dacă nu ar fi plecat întru etenitate, lângă zidurile bisericii ctitorite în livada din grădina casei – 74 de ani, l-au întâmpinat pe oricine a trecut  în această zi pragul Muzeului Pietrei, frumoase versuri de dragoste . Şi tot aşa, peste câteva ceasuri, avea să fie petrecut fiecare şi la plecare … Despre gazetarul Lucian Avramescu , despre muzeul donat poporului său, despre cartea apărută postum,  au vorbit, rând pe rând,  jurnaliştii Octavian Ştireanu, Cornel Nistorescu,  Marina Almăşan , Dumitru Cârstea, fiecare în parte un  „nume „ în presa românească  centrală şi locală de azi, fiecare în parte   dovadă a  unei prietenii căreia a ştiut să îi dea sens şi rost Lucian Avramescu, mai ales într-un timp în care acest ales simţământ s-a demonetizat.  S-a vorbit despre  un viitor festival de muzică şi poezie care să continue tradiţia deschisă de Lucian Avramescu- cel rămas deja în istorie cu celebrele  serbări ale Scânteii Tineretului- şi care  să devină, chiar din această a patra întâlnire, a unei istorii noi , prima ediţie a unui asemenea festival. S-au rememorat amintiri comune  şi proiecte cu care timpul nu a mai avut răbdare. S-a vorbit, cu uimire, despre bucuria de a vedea la un loc atâţia oameni aduşi de iubirea pentru poezie şi  muzică, dar şi despre  convingerea că tot ceea ce faci pentru tine poate să piară  deodată cu  tine şi că rămâne doar ceea ce faci pentru alţii. Şi ce dovadă mai trainică decât Muzeul Pietrei- dăinuitor în locul  „amprentei cosmice,  acea gură de aer pe care o tragi în piept când te naști”, cum  a  numit Lucian Avramescu satul său natal , unde s-a întors în plina maturitate a recunoaşterii şi autorităţii scrisului său, unde a continuat să zidească, în scris, atitudini şi conştiinţe, iar în fapte, un muzeu al miilor de pietre şi o biserică a iubirii de Maica Domnului ?! Iar  pentru  dorul de Lucian Avramescu,  fondatorul Editurii Prahova- Dumitru Cârstea -şi unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai acestuia, a  vorbit despre cea mai la îndemână alinare: gestul simplu de a-i deschide cărţile, de a-i citi versurile, romanul, piesa de teatru, mărturiile de călătorie, confesiunile despre drama pe care a traversat-o…

„Un exerciţiu anual de admiraţie” a propus , la rândul său, parlamentarul Ionuț Vulpescu, fost ministru al Culturii, venit cu inima deschisă la Sângeru „nu de la capăt de lume, ci un centru al universului” prin ceea ce a clădit aici  Lucian Avramescu,  convins fiind că  doar  prin asemenea exemple se va mai putea spune „Buni zori” şi nu „Noapte bună” culturii naţionale.De aceea, i s-ar părea potrivit ca un cămin cultural ori  o casă de cultură, dintre multele pe care le-a bătut cu pasul şi cu inima Lucian Avramescu, să poarte numele acestuia. Aşa cum, în lacrimile nemaistăpânite după ce s-a amintit de propria-i dramă de a-şi pierde unica fiică,  fostul primar al Ploieştilor, Emil Calotă, un intelectual în adevăratul sens al cuvântului şi un prieten  adevărat al poetului Lucian Avramescu, a vorbit şi  despre o necesară  „Antologie a poeziei de dragoste” , care să  poartă semnătura celui considerat, după Nichita Stănescu, cel mai talentat şi mai prolific  poet ce a cântat nobilul sentiment al iubirii.  Anticipând cumva apariţia unei asemenea antologii, în numele unei vechi prietenii, Adrian Fetecău a recitat – cum a mărturisit în faţa celor prezenţi că a făcut-o în sute de spectacole- versurile poeziei „Singurul lucru care contează”, atât de frumosul imn închinat femeii de Lucian Avramescu, aducând  în  premieră şi primul CD -semnal ce reuneşte   şi alte versuri, alături de interpretări muzicale ale  unor membri ai Grupului „Vouă”-şi acesta parte a unui proiect  oprit de plecarea spre scena altei lumi   a poetului de la Sângeru.

A spus un mare învăţat că tăcerea este a doua mare putere a lumii, după cuvânt… Tragic, a trăit acest adevăr  scriitorul Lucian Avramescu după ce  pierdut taina rostirii cuvintelor, rămând cu harul de a le spune doar în gând şi a le scrie ,mai ales în zori de zi, pe ecranul unui calculator- fereastra dialogului său cu lumea… Cu inimile multora dintre admiratorii săi, unii  prezenţi la  emoţionanta reîntâlnire despre care scriem. Exact  în locul în care poetul şi jurnalistul care a călătorit în întreaga lume  a spus – şi nu o dată- că reprezintă   pentru totdeauna, pentru   sine, un capăt de lume. Cu grădina casei bunicului său, Victor Nicolae Avramescu, care „a dăruit obștii de la Sângeru clădirea primăriei, a refăcut biserica în care e pictat Regele Mihai, a botezat și cununat zeci de țigani ai locului și a rămas în istoria așezării ca unul dintre cei mai buni primari, chiabur generos și cu suflet de aur”. Cu mii de pietre pe care el însuşi le-a adunat, plătindu-le din bani proprii, de prin toată ţara, de la ţărani cioplitori, printre care cruci duble, pe care și le pun pe morminte cei care vor să rămână legați și în eternitate sau copia  jilțului Reginei Maria de la Balcic, cioplit la fel, tot într-o piatră de mare,  plină de cochilii sidefate ce păstrează parcă glasul valurilor , cu pietre în formă de  conuri de brad sau de ciorchini de hamei, scăunele precum clepsidre, mese scunde sau  ghizduri  de fântâni păstrând  simbolic  claritatea apei ce potoleşte setea, ori trovanți- bolovani  sculptaţi de Dumnezeu.

„Între pietrele din curte, în muzeul acesta fenomenal/ Puneţi-mă sub o piatră şi, dacă nu uitaţi, /Scrieţi-mi şi numele eventual (…) Vă las în locul cuvintelor  , vă dau în primire/ Statuile lor, un fel de bibliotecă din stâncă”, a scris, încă din  2013, poetul Lucian Avramescu,  ceea ce a devenit astăzi nu numai testamentul său poetic, ci şi adevărul  vieţii sale de apoi. Tăcerea e a doua mare  putere a lumii, după cuvânt… Iar  înţelepţi ai Chinei   ascultau, în deplină  tăcere,  doar tic-tac-ul unui orologiu  măsurând fără de întoarcerea  curgere a timpului,  spre regăsirea de sine şi  împăcarea cu lumea…

Darul vorbirii şi arta tăcerii le-a  întruchipat , fără niciun dubiu,  într-un fel aparte, şi poetul Lucian Avramescu … Ca un dar pentru el şi toţi cei veniţi să-i dovedească , în acest miez de august, neuitarea, nepotul său, talentatul violonist Alexandru Tomescu, a  făcut să răsune de sub arcuşul ce a îmbrăţişat celebra vioară Stradivarius patru trepte muzicale semnate de marele compozitor al lumii -Bach, despre a cărui muzică se crede că ajunge direct la Dumnezeu…

Şi dacă, după ploaia fugară, n-am văzut răsărind la Sângeru semnul bun al curcubeului ,   nu mă sfiesc însă să depun mărturie că, pe 17 august Anul Domnului 2022,  s-a scris în acest loc,  pe inimi şi pe pietre , cea de-a patra filă a antologiei cuvintelor şi tăcerilor nemuririi … Fiindcă, da, „ a muri e sortit tuturor oamenilor; a muri cu glorie e privilegiul oamenilor virtuoşi, iar răsplata lui cea mai plăcută e să se bizuie pe recunoştinţa posterităţii”, cum a spus marele filozof şi scriitor  Diderot…

Mai mult pe ziarulprahova.ro