Bucureștiul nostru cel dintotdeauna. Al nostru, al celor de dinaintea noastră, al bunicilor, al străbunicilor noștri, dar și al copiilor, nepoților… Bucureștiul de altădată, Bucureștiul, locul de întâlnire dintre Orient și Occident, Bucureștiul, oraș al contrastelor, oraș al mahalalelor, orașul hanurilor celebre în epocă, alături de Bucureștiul modern, ce a început să semene cu Parisul odată cu venirea regelui Regelui Carol I. Un oraș, ce rămâne minunat, un oraș care a cunoscut urcușuri și coborâșuri, care a fost mutilat, nu o dată, de incendii, de cutremure, de mâna politicienilor ticăloșiți, ce au crezut că lumea lor nu se va termina niciodată. Un oraș, vai, bolnav, atunci și acum, un oraș ce pare astăzi, mai mult ca niciodată, abandonat. Un oraș ce nu-și mai cunoaște și nu-și mai respectă istoria, un oraș ce l-a uitat, iată, chiar și pe Pavel Dimitrievici Kiseleff, cel care, paradoxal, tocmai în vremea protectoratului rusesc, a început, prin inițiativele sale, modernizarea orașului. A mai fost uitat și primarul, cu un mandat de doar trei ani, Pache Protopopescu, care a schimbat fundamental „fața Bucureștiului” și câți alții. În schimb, ironie a vremurilor, pe copia statuii lui Carol I din fața actualei Biblioteci Universitare, își lăfăie numele pe soclu, asezonate cu titluri academice, inutile unor primari, sau edili, cum le place să li se spună, doi foști primari de dată recentă, ambii duși ani de zile în fața instanțelor pentru ce știu ei foarte bine. Noi, mai puțin.
Dar Bucureștiul este și un oraș al palatelor. Cele mai multe abandonate. Din vremea Belle Epoque, perioadă de înflorire, nu numai arhitectonică, a Bucureștiului, și apoi dintr-o relativ scurtă perioadă ce a urmat, au mai rămas în picioare doar câteva „urme”. Ateneul Român, Palatul Cantacuzino, Palatul Cesianu–Racoviță, actuala Casă a Oamenilor de Știință, Palatul Poștelor, în care funcționează actualul Muzeu de Istorie a României, Palatul CEC, Hotelurile Bulevard și Continental, apoi Galeriile Lafayette, sub actuala denumire de Magazinul „Victoria”, apoi palatul realizat în vremea lui Sămurcaș, ce găzduiește Muzeul Țăranului Român, Palatul Bragadiru de pe Rahovei, sau „Ciclopul-Bragadiru” de pe Magheru. Nu putem uita minunea arhitectonică, autentică operă de artă, care este palatul fost al avocatului Iancu Manu, palat construit după același proiect cu Muzeul Rodin din Paris, cumpărat mai târziu de industriașul Max Auschnitt, folosit ca și casă de distracție pentru camarila regală, ca, în cele din urmă, trecând pe la Dr.Petru Groza și Ambasada Argentinei, să ajungă în proprietatea pitorescului milionar Gigi Becali. (A propos de milionar. Circula în presa epocii o butadă. Se spunea că un foarte bogat comerciant al vremii, fiind întrebat într-o „pricină” la judecătorie ce meserie are, a răspuns sec: „melionar”. I s-a aplicat, de îndată, corecția că milionar nu este o meserie, la care replica a venit însoțită de un râs ironic la colțul gurii: „N-o fi meserie, domn judecător, dar e tare bună”). Iertată-mi fie gluma nevinovată. Dacă trecem pe Kiseleff, nu putem să nu remarcăm sigla unui partid ce și-a ales culoarea roșie, pe poarta unei vile, ce la vremea ei a fost cea mai somptuos decorată dintre toate reședințele de pe Kiseleff. Este vorba de Palatul, devenit prin adevărate miracole financiare, PSD Kiseleff. A fost vila avocatului, nota bene, liberal, Toma Stelian. Mai sunt și altele. Puține. Multe au fost răpuse de vremi. Altele, cu bună știință, de oameni. De oameni răi, fără știință de carte, fără drag pentru frumos, lacomi, nesimțitori pentru trecut, mânați doar de interese meschine, sau, vai, mânați de interese ticăloase, așa cum s-a întâmplat și în ultimii 28 de ani, dar, cu politicul în frunte, se întâmplă și mai des astăzi. Se lasă pradă timpului sau li se pune foc la foste hanuri, la celebre vile, cum este cea de pe Kiseleff, în care s-a turnat „Enigma Otiliei”. Povestea Casei Miclescu, pentru că aici s-a turnat celebrul film, are ea însăși o poveste ce merită un film. Conacul, sau vila, sau palatul a fost proiectat de Ion Mincu pentru pictorul George Demetrescu, pentru ca mai târziu să fie cumpărată de colonelul Radu Miclescu. După 47 casa a fost subiectul unor evenimente dramatice, cert este că proprietarul Miclescu și-a sfârșit zilele după ce peste 40 de ani a locuit în subsolul casei lui, într-un spațiu ce fusese o baie de serviciu. Fără a avea posibilitatea de a o reabilita, a vândut-o, pe un preț de nimic, unor samsari. Legea nu-i obligă să o reabiliteze, dar îi obligă să nu o demoleze. Și atunci, răbdători, au decis să lase casa să se demoleze singură. Au mai fost distruse sau sunt în curs de demolare palate, sau ce a mai rămas din ele, pentru a construi spații comerciale, sau spații pentru birouri, sau pentru orice altceva. Valoarea terenurilor în aceste zone este imensă și nu are cum scăpa șacalilor imobiliari. Exemplele sunt mult prea multe și nu ar face decât să ne întristeze.
Unul din palatele ce au mai rămas în picioare este Grand Hotel Continental, cum se chema la data inaugurării, de pe „Calea Victoriei, 60, Place du Theatre, colț cu strada Regală”, al doilea este minunatul Ateneu Român.
Ce au comun? Ambele au fost inaugurate în anul 1888, după doar câțiva ani de la începerea lucrărilor. „Continentalul” a fost proiectat de Arh. Emil Rittern și Arh. I.I.Rosnovanu. Pe acel loc a funcționat, ani la rând, un alt hotel de lux al orașului, Hotelul Broft. Cel de-al doilea, Ateneul Român, a fost inaugurat în același an. A fost proiectat de arhitectul francez Albert Galleron în stil neoclasic, alăturându-i-se stilul eclectic, atât de la modă în epocă. S-a folosit terenul familiei Văcăreștilor, iar forma circulară i se datorează temeliei unui proiectat manej, ce trebuia să se construiască aici, la marginea Bucureștiului, de către „Societatea equestră Română” din acea vreme. S-a renunțat la manej în favoarea viitorului palat-sală de concerte. Prescripția publică „Dați un leu pentru Ateneu” a făcut posibilă realizarea acestui minunat palat, astăzi fiind sediul Filarmonicii George Enescu. Au trebuit să treacă, apoi, zeci de ani, până cînd pictorul Costin Petrescu a realizat cele 25 de scene din istoria României, ce compun Marea frescă. Dimensiunile sunt impresionante: trei metri lățime pe 70 de metri lungime. De reținut un fapt ținut secret o foarte lungă perioadă. Chiar și astăzi puțină lume știe că Părintele Arsenie Boca, Sfântul Ardealului, elev al Lui Costin Petrescu, a pictat una din scene, cea în care este înfățișat Mihai Viteazu. La fel de puțină lume știe că, din nou, câțiva zeci de ani, fresca a stat acoperită cu o perdea de catifea, pentru a nu deranja noua istorie, dar nu cea adevărată.
Au trecut 130 de ani.
Nu suficient de mulți pentru nedreapta uitare. Primesc constant semnale de la evenimentele ce se petrec la Ateneul Român. Evenimente muzicale doar. Nimic nu mă face să cred că cei care conduc azi destinele acestui loc unic din București mai știu sau îi mai interesează istoria locului. Era, cred eu, momentul ca cei ce au făcut să existe Ateneul să fie cinstiți. Poate la fel trebuia să se petreacă și la Continental.
Dar despre ce se petrece astăzi cu palatele bucureștene care ne-au mai rămas, vom scrie cu un alt prilej.
