Lucian Avramescu: Buni zori. Noaptea s-a calicit și mușcă fără saț din trupul luminii

Buni zori. Noaptea s-a calicit și mușcă fără saț din trupul luminii, astfel că la orele cinci, când mă scol, indiferent de ora culcării, e de-a binelea beznă. Stelele s-au retras în pijamalele lor roz, cum scriam într-o poezie de tinerețe, iar cerul și pământul sunt tot una sau tot unul, adică negrul e gros și fără fisură, ca un tuci de corturari, unde țiganii își fierbeau pe vremuri sărăcia. Azi mulți dintre ei fac parte din bogații lumii, fie utilizând pe afară meșteșugul vechi al hoților de buzunare, fie, mai puțini, dezvoltând cu abilitate priceperi stimabile ale etniei.

Sculatul matinal mi se trage din armata de șase luni pe care am ispășit-o la Lipova, la școala ofițerilor în rezervă infanteriști. Pus, nu știu din care pricină, locțiitor al comandantului de pluton, ofițerul Gligor, un băiat subțire care era mai mereu plecat la Academia Militară unde dădea alte examene, m-am trezit comandant al colegilor mei dintr-un pluton de aproape 30 de inși, licențiați și cu ifose. Fumam toți Snagov, iar când ni se isprăveau banii, Carpați fără filtru, ceea ce reprezenta o decădere socială în ierarhia riguroasă în orgolii a comunității militare. Eu dădeam deșteptarea la orele cinci fix, sculându-mă fără alarma ceasului sau a goarnei, cu zece minute mai devreme, așa că ora cu pricina mă găsea echipat. Am scăpat doar evadând la București unde am primit ordin să supraveghez, ca unic ziarist din seria mea de la Lipova, tipărirea revistei militare pe care, de altfel, o scrisesem integral printre salturi înainte și urcat cu masca pe figură, în fum gros lacrimogen, dealul Chiciura.

Cronicizarea ieșirii mele matinale de sub pătură, durabilă deci ca un cusur, m-a împrietenit cu zorii cărora le disting nuanțele și le percep ciudățenii. Acum, deschizând ușa spre balconul din spate al casei mele de piatră, refăcută și adăogită cu migală, am auzit doar doi cocoși îngânându-se, din puzderia coloristică pe care o am, adică vreo cincisprezece cu totul. De obicei cântă toți, dar frigul pătrunzător le-a legat pesemne ciocurile. A dispărut și ritualul meu de a umbla desculț prin iarba înrourată care pare a face acomodări pentru brumă. La șase e încă întuneric. La și un sfert se întredeschide o ușiță de semilumină mov spre Mireș, semn că soarele își face, pitit sub orizont, exercițiile de încălzire și-și pune în ordine uniforma de general al zilei.

Distribuie prietenilor

Azi îmi aștept la prânz familia de sculptori Anca și Bogdan Iacob, care vor sta la noi câteva zile. Te anunț de pe drum, mi-a dat un mesaj Bogdan, fiindcă îi cerusem detalii de exactitate, nevastă-mea ținând ca mămăliga să fie răsturnată la clipa cuvenită, nici mai iute, nici mai târziu. A meșterit niște preparate și a adunat câte ceva din locurile unde eu și Luciana lăsăm dovezi răvășite că trecerea noastră pe acolo nu a fost fără urmări, iar dezordinea insultă gospodina, stricându-i faima și nu pe noi. Acum femininele casei dorm, iar eu n-am fost nevoit să încerc primul cuvânt ratat, cel care îmi aduce o bruscă și dureroasă cutremurare. Educația mea pe care o vreau spartană, nu se poate acomoda cu totul unei fisuri, iar interioarele mele sufletești lăcrimează atunci nevăzute, pitind cât pot suferința de a nu mă suporta mut.
Acum e lumină, găvanul de dealuri împădurite în care s-a pitit Sângeru, primește în ecouri succesive lătratul lupoaicei mele Odra, care tace apoi nemulțumită de propria-i îngânare. Nici un alt câine din sat nu-i răspunde. Cerul n-are încă aștri, adică soarele nu s-a ivit, iar eu mă pregătesc să vă urez cu drag să aveți parte de ziua cea mai bună din cele pe care vi le doriți.

Stejarii și-au pus coifuri de aramă, semn că toamna e aici, iar fascinantul spectacol coloristic începe. Buni zori, din nou!

9 septembrie 2020
Din cartea jurnal ”Confesiunile unui mut care a vorbit cândva”