Lucian Avramescu: Învață-mă, iubito, să te strig pe nume/ Iar dacă nu nimeresc un nume, pune-ți altul

 

Învață-mă, iubito, limba română a sălciilor
Mai știi cum umblai prin mine ca o libelulă
Dezbrăcată de virgule,
Frază nesfârșită a inimii mele?

Învață-mă, iubito, să te silabisesc
Ca o logopedă răbdătoare,
Pune-mi respirația la loc în vocale
Și presară sare amară și vânt în consoanele
Care au pierit în mine spulberate de toamnă

Distribuie prietenilor

Învață-mă, iubito, să te strig pe nume
Iar dacă nu nimeresc un nume, pune-ți altul
Mai accesibil, să-l culeg din poiana care vorbește limba română a narciselor

Spun limba română a pietrelor și a caișilor și a pisicii care își linge blana în limba română,

Fiindcă doar pe ea,

Pe limba asta, mi-e teamă să n-o pierd

Cu celelalte nu mai am ce face, ducă-se,
Ca apa tulbure a Tamisei
Sau ca străvezia Sena, atunci când nu e plină de crapii umflați ai sinucigașilor,
Ca Fontana Trevi, care trimite apa în cer, printre buzele statuilor romane

Nu-mi pare rău, iubito, pentru nicio limbă uitată
Dar se cutremură Bucegii din mine și Caraimanul
Dacă uit cum îi cheamă
Și nu mai pot să-i strig din cabana unde tu aprinzi lemnele din sobă
Cu flacăra trupului tău

Învață-mă, iubito, limba română a poeziei din tine
Fiindcă pot uita unde-ți ții cutiile cu metafore
Și bijuteriile surâsului
Și-ți pot confunda genunchiul
Cu aripa cu care-mi dai ocol
Iar eu sunt învățat doar ca genunchii tăi să-mi dea ocol

Învață-mă, iubito, cum se spune bună seara
Și bună dimineața
Când trupul tău a ratat zorii

Auzi cum inima cuvintelor mele bate tot mai rar
Și cum mi se bâlbâie Calea Lactee?
28 septembrie 2020