„Dragostea constă în dorința de a da ceea ce este al tău altuia și de a simți fericirea acestuia ca și cum ar fi a ta.” (Emanuel Swedenborg)
Depun mărturie : m-am întors, acum câteva zile, într-un loc pe care atunci când l-am văzut pentru prima dată, acum mai bine de şapte ani, l-am considerat de poveste și am descoperit, dintr-o dată, nu numai că el aparține azi unei povești cu mult , mult mai frumoase, ci mai ales că a devenit, de-a dreptul, un tărâm de rai pământean. În care, după un drum de câțiva kilometri pe care-l știam plin de pietre, gropi și praf și l-am aflat acum asfaltat și adus în lumea civilizată, am fost întâmpinată- așa cum își întâmpină Casa Timiș toți oaspeții, semn al înaltei aprecieri- cu un covor roșu așternut pe scările vechiului conac dintre vii, în jurul căruia se desfășoară azi un domeniu pe care nu numai cuprinderea a aproape 140 de hectare îl face impresionant, ci fiecare- și subliniez, absolut fiecare- detaliu îi dă această măreţie.
La orele apusului, la puțin peste zece kilometri de Ploiești, am fost surprinsă să observ, încă de la primele rânduri de viță -de -vie de la Chițorani-Bucov ce mărginesc drumul spre conac, o schimbare totală, încât plantațiile fragmentate, pe care mi le aminteam îmbătrânite nu numai de trecerea timpului, ci și de o dureroasă neputință și o tristă abandonare, mi s-au părut de-a dreptul renăscute. Iar așezarea, la capetele rândurilor, a unor splendide tufe de trandafiri- după cunoscute deprinderi ale celor care știu că și înmiresmatele flori și butașii roditori au aceleași cerințe de sol și lumină solară- dă locului nu numai o încărcătură vindecătoare, împovărându-se primii de suferința unor mucegaiuri distrugătoare și prevenind astfel asupra pericolului, dar și imaginea unui drum care ți se deschide frumos în cale ţie, trecătorul, iar apoi te însoțește cu bucurie mai departe. Şi exact sentimentul acesta a fost acela care m-a condus spre Casa Timiş și-l retrăiesc acum, amintindu-mi și că am citit pe undeva că au fost create chiar soiuri speciale de trandafiri ce poartă numele strugurilor pe care îi „ protejează” – trandafiri galbeni pentru struguri albi şi trandafiri roşii pentru struguri roşii şi, mai mult decât atât, că ar da o aromă aparte vinului. Licorii aceleia al cărei nume vine din sanscrită, dintr-un cuvânt ce se traduce a iubi şi care a fost considerată, dintotdeauna, licoarea zeilor. Şi, sinceră să fiu, dacă ar fi să caut un singur cuvânt sub puterea, sub energia, sub înţelesul căruia să aşez tot ceea ce am văzut, am trăit, am simţit, am experimentat, am aflat, a rămas în mintea şi în sufletul meu după cele două-trei ceasuri petrecute în acest loc şi despre care, iată, în aceste rânduri scriu, înclin să cred că este aproape imposibil să reuşesc. Dar dacă, totuşi, trebuie să găsesc un asemenea cuvânt, printre foarte puţinele, dacă nu cumva chiar singurul, mi se pare a fi iubire. Spre acesta mă îndeamnă şi spusele înţeleptului Euripide – „Acolo unde nu există vin, nu există dragoste.”, luându-mi însă îngăduinţa să parafrazez, spunând că acolo unde există vin, există dragoste şi că alăturarea lor dă fiecăruia mai multă încărcătură, mai multă forţă , iar acelora care se însoţesc de amândouă- măcar un strop de fericire în plus. Şi înşişi zeii au râvnit să „fure”, cum spune o veche legendă , fericirea pământenilor şi doar faptul că aceasta le-a fost… ascunsă direct în inimă le-a dat oamenilor şansa de a-şi păstra darul de a fi fericiţi cu care vin pe lume.
Din cele 140 de hectare ale domeniului, pe 60 de hectare creşte şi rodeşte astăzi, dispusă în largi amfiteatre, viţă-de –vie. Există chiar, păstrată undeva, o parte din vechea plantaţie care a dat renume acestei zone vini-viticole. Atunci, fie şi de-am considera adevărul de mai sus doar o simplă convenţie, cum aş putea crede că fără de dragoste- în toate formele ei- ar fi putut fi îngemănate aici un loc, o casă, o stare de spirit al căror fundament este o afacere, dar al căror întreg devine deplin doar însoţindu-se de tot ceea ce înseamnă azi Casa Timiş şi se conturează a deveni în continuare, fiindcă doar o simplă privire aruncată în jur e de ajuns să înţelegi „viul” care freamătă în tot şi toate, care adaugă, care sporeşte?! Iar dacă e ceva către care mi-am tot îndreptat gândul în răstimpul petrecut aici e faptul că, într-o vreme în care moda numelor „englezite” a devenit copleşitoare pentru lumea firmelor, a companiilor, a locurilor, alegerea unui nume atât de cald- Casa Timiş, atât de familiar, atât de în firea noastră, a românilor, moştenită din generaţie în generaţie, de a ne bucura de oaspeţi şi de a construi în jurul ei o viziune armonioasă şi un concept puternic, care îmbină tradiţia cu modernitatea şi rafinamentul de cea mai înaltă clasă e poate cheia a ceea ne tot preocupăm să găsim drept secret al reuşitei, drept explicaţie a ceea ce vezi cu propriii ochi şi aproape nu poţi să crezi că e posibil aici şi acum. Iar eu nu am niciun dubiu că secretul şi explicaţia nu ţin doar de faptul că poziţia geografică e unică, amplasarea Casei Timiş fiind nu numai în mijlocul unui larg amfiteatru de vii, ci şi pe paralela 45, pe care se află şi renumitele zone, cunoscute în lumea întreagă- Bordeaux şi Toscana, ci de mult, mult, infinit mai mult.
Şi care, aşa cum spuneam încă din primele rânduri, începe pentru acela venit prima dată ori pentru cel revenit , nu de puţine ori din cele mai diverse colţuri de lume, cu un covor roşu al ospitalităţii, al respectului, al grijii de a te simţi bine şi a resimţi în fiecare clipă bucuria de a trăi.
Fie că, asemeni mie, vă regăsiţi mai aproape de timpul din care vine frumosul conac, construit în anul 1925, în stil neoromânesc, de un discipol al arhitectului Ion Mincu. Şi căruia, în coborârea spre apus, în seara vizitei mele, soarele îi făcea şi mai maiestuoşi pereţii alb, împodobiţi, la ferestre şi lângă splendidele arcade, cu fermecătoare muşcate roşii. Şi nu aş putea să nu adaug că preţuirea, admiraţia şi respectul pentru orginalitatea şi frumusţea stilului arhitectonic neoromânesc sunt evidenţiate şi prin faptul că au fost realizate replici ale arcadelor, coloanelor şi capitelurilor originale ale conacului, sculptate manual de artizani români. E , fără îndoială , şi acesta un motiv de a alege să poposiţi în oricare dintre apartamentele sale, de-o eleganţă regală , fără de timp dar adunând din toate timpurile tot ceea ce este mai de valoare şi completându-se, fără nici cea mai mică disonanţă, de cel mai înalt confort contemporan. Cu fiecare pas făcut pe scările de lemn te apropii parcă de o lume cu totul aparte, de odinioară, dar păstrând o simbolică fereastră temporală deschisă şi spre prezentul din care ai venit! Sau, poate, alegând, oricare dintre bungalowurile de lux, înconjurate de arbori şi flori şi prelungind, chiar de la intrare şi dincolo de uşă, toată măiestria şi frumuseţea naturii încât pereţii, mobilierul, draperiile, lenjeria, decoraţiunile înflorite pictural te îmbrăţişează, te alintă , te înnobilează, te fac părtaş al istoriei şi poveştii domeniului. Încât, după cum ne spunea cea care ne-a însoţit în toată această întâlnire specială cu un loc atât de special, acela care va reveni de 30 de ori, alegând de fiecare dată alt spaţiu din acest ansamblu, va parcurge toată această istorie şi va „citi” întreaga poveste ! Mie, personal, dintre toate bungalowurile purtătoare ale numelor unor soiuri celebre de vin, mi-a atras atenţia, prin rezonanţa nemaiauzită de mine până atunci, cel denumit „Crâmpoşie” şi aveam să aflu apoi că denumirea sa face trimitere la un soi dacic, care a supravieţuit doar la noi în ţară şi că, aşa cum scrie în prezentarea făcută acestui spaţiu, „Crâmpoșie e asemeni sufletului românesc – prețuiește tot ce-l înconjoară. Bungalow-ul cu același nume ne conectează, treaptă cu treaptă, la tradiția noastră de viticultori, la atmosfera lejeră a vacanței, întruchipată în această licoare boemă și fructată”.
Străbătând câteva dintre aleile bordate cu tufe mari de levănţică , ce tocmai stau să înflorească, oprindu-mă în faţa câtorva dintre poienile pline de trandafiri, margarete , liliac de vară, mireasa soarelui, irişi şi atâtea şi plante şi arbuşti cu frunze spectaculoase, fascinată de legănarea nuferilor galbeni şi roz de pe luciul unuia dintre cele trei lacuri, m-am gândit ce privilegiu pentru iubitorii de flori să le vadă adunate lalolaltă, să-şi lumineze gândurile plimbându-se printre ele, să simtă parfumul ierbii proaspăt cosite, aşezaţi, în tihnă pe o bancă, ţinând de mână, pentru primii paşi, un copilaş ori dându-l în leagăn sau găsind cadrul de poveste al unei poveşti de iubire, cum am şi văzut în seara propriei mele mirări în faţa farmecului unui asemenea loc.
Am început cu o mărturisire, continui cu alte două. Nu am citit nimic înainte despre acest loc, deşi, la un click distanţa cum se spune, aş fi putut găsi , pe site-ul de prezentare al domeniului Casa Timiş, argumente mai mult decât convingătoare nu numai că merită să mă întorc în locul pe care eu şi soţul meu l-am descoperit, în urmă cu câţiva ani, într-unul dintre cele mai fericite momente ale vieţii noastre de familie- nunta fiicei noastre, Luiza-Virginia- şi apoi l-am revăzut cu prilejul unei aniversări a propriei noastre căsătorii, dar că s-ar cuveni să nici nu mai întârziem reîntâlnirea cu acest loc. Am ales, însă, aşa cum fac mai de fiecare dată, să las locului toată forţa de a mă surprinde. Iar aşteptările mi-au fost din plin răsplătite! Recunosc însă că am citit, la întoarcere, câte ceva, descoperind deja lucruri pentru care, aşa cum spuneam, aş depune oricând mărturie. Inclusiv pe aceea că nu am avut încă bucuria de a o cunoaşte pe doamna Cristina Timiş, cea care oficial este proprietar şi CEO pentru tot ceea ce înseamnă Casa Timiş. Sigur, ca jurnalist, ştiu câte ceva despre antreprenorul care este domnia sa şi despre afacerile familiei, numele firmei Cris-Tim fiind mai mult decât cunoscut. Am aflat însă că nu există colţişor în care să nu-şi fi pus amprenta de gândire, de implicare ori de suflet. Văzând lucrurile înainte ca ele să prindă viaţă sau şlefuindu-le după ce au prins contur încât să corespundă întrutotul crezului său, şi acesta scris în acelaşi site de prezentare : „ Cea mai mare dorință a mea este ca, odată ajunși aici, să vă simțiți memorabil, pentru că tot ce veți întâlni poartă în fiecare atom toată dăruirea mea și a oamenilor fabuloși care îmi sunt alături în fiecare zi și conturează sufletul acestui loc. Ca echipă, ne definesc excelența și impecabilitatea în tot ceea ce facem și suntem și îmi doresc din tot sufletul să simțiți toată dăruirea noastră.
Mă hrănesc cu bucuria și încântarea oaspeților noștri. Aș vrea din toată ființa mea ca oamenii să simtă că pentru tot ce există aici, tot ce s-a dezvoltat, s-a construit și își continuă devenirea, s-a dăruit suflet, suflet, suflet. Tot sufletul meu, tot sufletul nostru. Vă doresc trăiri memorabile Acasă, la Casa Timiș!”.
Pentru mine spune mult, de exemplu, faptul că minunatele statuete din alamă care mi se pare că se integrează perfect poveştii locului i-au plăcut atât de mult încât le-a adus din Polonia înainte de a le fi fost stabilit amplasamentul în planurile de specialitate. Sau micul detaliu ca inelele ce susţin splendidele draperii de catifea să nu tulbure, atunci când sunt trase, liniştea oaspeţilor ! Nu mă pricep la vinurile nobile , dar firul de levănţică pus în paharul de limonadă m-a cucerit! Iar într-o zi, de dragul poveştii adevărate, voi ciocni cu bucurie şi un pahar din vinul Casa Timiş , despre care am aflat că este ţinut în „Tunelul Regelui” , la Sinaia, sub temperatură controlată!
Mizez din nou pe sinceritate : nu îmi amintesc când şi de ce am reţinut proverbul francez care spune că în apă omul își vede propria figura, însă în vin omul îmbrățișează inima altuia. Dar cred că e mai mult decât potrivit pentru oricine alege să bea un vin ales în atmosfera clasică a restaurantului conacului dintre vii, alături de un meniu „românesc, modern, în spirit gourmet” sau, poate, în barul englezesc, cu toată „atmosfera english bar-urilor de altădată, cu accente, detalii, obiecte veritabile, stejar masiv și stil eclectic” şi numit chiar „1925”, după anul nașterii conacului.
Eu am admirat, preţ de secunde bune, canapelele Chesterfield şi tapetul ce redă scene de golf din 1930 şi am călătorit cu gândul într-un timp de cândva.
Aşa cum, pentru restaurantul „ Veranda dintre vii”, cu specific mediteranean, realizat integral din sticlă, cu acoperiş şi pereţi rabatabili, mi-a plăcut ideea
ştergerii graniţei dintre interior şi exterior şi la fel aceea de a fi parte a tablourilor „vii” pe care le pictează, atât de irepetabil, natura, sub taina luminii soarelui. Alţii vor alege poate restaurantul „Rotonda”, la rându-i încărcat de o energia aparte ca tot ceea ce înseamnă acest loc, cu trimitere la viaţă şi la bucuria de a fi împreună.
În fapt, ceea ce dă esenţă şi profunzime pentru ceea ce generic s-ar numi turism vini-viticol românesc, excelenţă în servicii, gastronomie şi oenologie, iar în fapt cinci stele „numărate” cu sufletul şi cu toată iubirea pe care acesta poate să o dăruiască şi să o primească.
Cinci stele care pot lumina deasupra sălii în care, aici, la Casa Timiş, mirii pot sărbători ceea ce se cuvine a fi şi a rămâne una dintre cele mai fericite zile a drumului lor în doi , deasupra momentului reîntâlnirii unei familii, al celebrării succesului unei companii sau al organizării unei conferinţe de nivel internaţional. Cinci stele care se pot acompania de miresmele şi savoarea celor mai alese şi mai inedite produse gastronomice, de
sunetul vindecător al bolului tibetan, de albastrul clar al piscinelor, de aromele spaţiilor destinate unor servicii de Health & Wellness şi unei abordări terapeutice premium. Cinci stele care-i călăuzesc pe aceia care aleg să străbată , pe bicicletă, sau la pas, cei zece kilometri de alei pavate şi luminate, urcând şi coborând printre dealuri, printre vii şi livezi.
Cinci stele rămase să lumineze amintirile după ce ai fost fie și o singură dată aici, așa cum şi eu simt că s-au aprins tainic şi pentru mine în acest loc. Iar apoi să te reîntorci… Iar și iar …
Într-un resort de cinci stele, pe tărâmul unui rai pământean, la Casa Timiş. Cu convingerea mărturisită de cei care au scris şi scriu atât de frumos şi de lăudabil povestea acestui loc că „Dragostea constă în dorința de a da ceea ce este al tău altuia și de a simți fericirea acestuia ca și cum ar fi a ta.” (Emanuel Swedenborg)
