Atât de repede trec anii încât aproape nici nu ne dăm seama când se face deja… târziu în viață! Ieri eram încă în anul 2023, acum calendarele ne arată că a și trecut prima lună din anul care începe să nu mai fie nou. Și, totuși, indiferent cum se va dovedi a fi 2024 pentru fiecare dintre noi, deja a intrat în viețile tuturor dăruindu-ne, ca an bisect, șansa unei zile în plus. Și dacă veți spune că nici nu e mare lucru, amintiți-vă de câte ori o clipă vi s-a părut a fi o eternitate sau de câte ori v-ați întrebat când a trecut săptămâna, când s-a făcut toamnă și când a rămas deja în urmă încă un an, în funcţie de aşteptările, de dorurile, de temerile, de suferinţele, de nemulţumirile, de frustrările, ori – dimpotrivă – de fericirile, de împlinirile sau de perioadele mai aşezate şi de echilibru prin care aţi trecut. În fapt, o zi are nu numai măsura temporală a celor 86400 de secunde, ci și – sau, poate, chiar mai ales- măsura valorii pe care i-o dăm, făcând-o să însemne mult sau puțin pentru viața noastră, la rându-i limitată. Așadar, vom intra curând în luna februarie, cea care, o dată la patru ani, își adaugă celor 28 de zile încă una.
O zi care, după calculele celor care au descifrat din secretele uimitoarei mașinării care este ființa umană, ne dă șansa să respirăm tot de aproape 23.000 de ori, iar inima din piept să ne bată cam tot de peste o sută de mii de ori, într-un tandem în care procesul automat și continuu care ne ține în viață se sprijină pe sistemul respirator ca pe un fel de fascinant copac „verde” interior, iar centrul absolut al fiinţării noastre, de mărimea unui pumn strâns, face miracolul existenţei în continuare de necuprins cu totul chiar și de către cele mai luminate minți. Şi, în acelaşi timp, o zi în care, în frământarea gândurilor noastre se întretaie, la fel ca în toate celelalte, între zece mii şi optzeci de mii de gânduri, într-o circulaţie ameţitoare – patru sute de kilometri pe oră! -, specialiştii susţinând că mintea şi creierul nostru procesează informaţiile non-stop, altfel, la primul moment de repaus al creierului, am uita să respirăm, inima ar înceta să mai bată, iar funcţiile vitale ale organismului s-ar prăbuşi. Departe de a-mi fi propus să țin o lecţie de specialitate, mai adaug argumentaţiei încă un element demonstrat științific: 80% dintre gândurile care ne trec prin minte în fiecare zi sunt negative, iar 95% sunt gânduri repetitive. Mai mult decât atât, grijile noastre sunt exagerate sau nu au nicio bază. Aşadar, aş îndrăzni să spun că, de fapt, noi suntem aceia care am putea face ca ziua de 29 februarie pe care ne-o dăruieşte în plus calendarul acestui an, dincolo de enigmatica „radiografie” care ne guvernează existenţa, amestecând scânteieri divine şi, în cel mai concret mod posibil, praf stelar, să devină, prin ceea ce gândim, ceva mai mult în viaţa noastră. Sau, poate, mai corect era să fi spus, în cursa noastră contra-cronometru prin viaţă. În zbuciumul, în alergătura, în graba, în frământarea, în tăvălugul de îngrijorări pe care le ducem cu noi şi în noi. Prinşi într-un carusel în care amestecăm ziua de ieri cu cea de azi şi cu cea de mâine, mânaţi mai ales de orgolii nemăsurate şi de resentimente amare, de reproşuri dureroase şi de remuşcări chinuitoare, fără a ne bucura de ceea ce ne dăruieşte clipa, fără a trăi ceea ce se cuvine trăit, fără a iubi ceea ce se cuvine iubit, fără a învăţa ceea ce se cuvine învăţat. Uitând că, de fapt, ceea ce nu trăim la momentul potrivit riscăm să nu mai trăim niciodată. Ignorând că fiecare zi este ea însăşi un dar. Oare, i s-a garantat cuiva, vreodată, că va vedea răsăritul zilei următoare?!
Târând după noi ceea ce a rămas deja în urmă, sărind peste prezent și grăbind ceea ce ar urma să vină, într-un malaxor neobosit al gândurilor şi în viteza aceea ameţitoare de sute de kilometri pe care au măsurat-o specialiştii ! Fixându-ne mereu destinaţii finale şi ţeluri înalte şi luându-ne, de fapt, privilegiul călătoriei şi binecuvântarea lucrurilor simple care pot da valoare vieţii şi nouă înşine dacă ne-am face la timp… timp să le vedem, să ne bucurăm de ele, nu într-un aproape mereu prea tardiv moment al unor revelaţii care ne aşează sub priviri ceea ce am pierdut. Vă amintiţi ce dureros a fost să vedem salcâmii înfloriţi doar pe fereastra caselor în care ne-a „încuiat” pandemia şi, apoi, ce excepţională senzaţie de frumuseţe şi de binecuvântare a vieţii când ne-am redobândit… libertatea de a privi cerul, de a îmbrăţişa un copac, de a auzi păsările cerului ciripind, de a merge pur și simplu pe străzi și a respira neopriți de strânsura măștii?! Şi ce amară constatarea că, în nemulţumirea noastră permanentă şi în dorinţa de a avea mereu mai mult, a trebuit să vină un asemenea dramatic moment ca să înţelegem ce fericiţi eram când de fapt nici nu înțelegeam că suntem fericiţi?! Cât de excepţional a spus poeta şi activista Mayai Angelou: „Viaţa nu se măsoară după numărul de respiraţii, ci după numărul momentelor care-ţi taie respiraţia.” Cât de înţeleaptă părerea formulată de cel care spus la rândul său că , poate, dacă într-o zi noi, oamenii, am fi cu toţii bogaţi şi faimoşi, dacă am avea în acea zi tot ceea ce am visat vreodata, am putea realiza, în sfârşit, că nu acesta este răspunsul. Că ne poate… tăia respiraţia doar un răsărit sau un apus de soare. Ori, poate, mersul norilor pe cer. Vibraţia unui loc abia descoperit. Un spectacol care ne atinge într-un fel cu totul aparte sufletul sau o pagină de carte în care găsim un răspuns sau ne regăsim pe noi, ori pur şi simplu, aproape inexplicabil, ne dă o senzaţie de bine, de liniştite, de speranţă. Rugăciunea în faţa unei icoane. Aroma unei cești pline cu cafea. Gestul neaşteptat al unui om. Bucuria unei pasiuni sau satisfacția unei activități care ne împlinește. Şi cât de cuprinzătoarea este o asemenea enumerare pentru fiecare dintre noi !Şi, atunci, de ce nu am da o asemenea şansă zilei în plus ce ne este dăruită ?! De ce nu ar fi aceasta începutul unei schimbări în felul de a gândi încât în tăvălugul de gânduri negative, de griji fără motiv, să le facem loc apoi, în toate celelalte zile, gândurilor care pot aduce minţii şi inimii noastre un strop de echilibru, de linişte, de bucurie?! Fără îndoială că nu am naivitatea de a crede că e uşor că pui oprelişti inimii să o ia la trap şi minţii să simtă că “explodează” când realitatea vieţii te aruncă parcă de la o zi la alta într-o vâltoare şi mai aprigă. Îndrăznesc să-mi spun și să spun doar -fără pretenția de a da lecții, ci doar acelora care vor să accepte- că, măcar din când în când, merită să încercăm exerciţiul de a nu mai amâna de pe o zi pe alta şi un pic de grijă faţă de propria persoană, strecurând printre miile de griji de a avea şi pe aceea de a fi, printre zbaterile pentru lucrurile materiale şi răgazul pentru suflet, printre preocuparea pentru ce va spune şi va gândi lumea și pe cea pentru propriile gânduri. Încercând să nu mai trăim raportându-ne la vieţile celor de lângă noi, ori – şi mai grav – la vieţile afişate pe facebook de unii sau de alţii, nu de puține ori așezate sub filtre care le retușează, le schimbă, le distorsionează și chipul și povestea adevărată, ci în propriile noastre vieţi. Exact așa cum sunt și exact așa cum suntem, dar mai ales acceptându-ne aşa cum suntem. Netrișând și netrișându-ne. Fără a amâna mereu ceea ce ne dorim să trăim, fără a ne iluziona, pe termen nedefinit, că va veni într-o zi şi clipa aceea visată în care ne vom bucura de tot şi de toate şi vom fi fericiţi cu adevărat. Recuperând și trăind tot ceea ce nu am trăit şi iubind tot ceea ce nu am iubit. Fără a ne lăsa ghidaţi de “vânzătorii”- tot mai mulţi printre noi- ai reţetelor succesului în şapte paşi, ai formulelor îmbogăţirii peste noapte, ale fericirii, ale succesului răsunător, ale vindecărilor miraculoase, ale…, ale…ale…
…Nu mă prea pricep la fizică, dar tind să am încredere în cei care spun că, de fapt, timpul nici nu este real. Că este o convenţie, o iluzie. Că totul – şi trecutul, şi prezentul, şi viitorul – se întâmplă în acelaşi timp. Ce frumos şi profund mărturisea Sfântul Augustin: ”Dacă nu mă întreabă nimeni, ştiu perfect ce este timpul, dar dacă trebuie să îi explic aceluia care mă întreabă- nu mai ştiu”.
Când scriu aceste rânduri, încă sunt la mare căutare calendarele din anul 1996 fiindcă sunt perfect reutilizabile şi în acest an 2024 în care ne aflăm, ambii ani fiind bisecţi şi începând într-o zi de luni. Mai mult de atât, au fost făcute calcule şi s-a concluzionat că, în 2052, vom putea folosi aceleaşi calendare. Trecut, prezent şi viitor. Deocamdată, eu aleg prezentul şi ziua de 29 februarie 2024 ca pe o zi-simbol a hotărârii de a nu mai amâna să dau celor 86400 de clipe şansa de a deveni cu adevărat un dar al existenţei de fiecare zi. Şi asta chiar de mâine…
