Mâine va muri Nichita Stănescu. În seara asta trata moartea ca pe o poezie

Marele blond, marele prahovean se gătea în seara asta de moarte. Senin, curios, cu sângele risipit generos pe pereţi. Nichita trata moartea ca pe o poezie:

”Pe 12 decembrie, trenul care îl aducea de la Drobeta-Turnu Severin intră în Gara de Nord după ora 10 noaptea. Când ajunge acasă, Nichita se culcă…
Noaptea, însă, durerile devin tot mai puternice.
Mircia Dumitrescu își amintește: „Mi-a dat telefon şi a zis «Vino repede!». Avea salteaua pe jos şi îi ţâşnea sânge din buze şi din limbă şi murdărise deja peretele. Şi mi-a zis: «Mircia, stai tu aici, că nu vreau s-o sperii pe Dora». El neştiind că mie mi-e cumplit de frică să văd pe cineva care moare… Dar am stat. Atunci, din atâta lume care avea maşină nu s-a găsit nimeni şi am chemat eu un prieten cu o maşină şi l-am dus la Spitalul Fundeni. Am spus acolo că e vorba de Nichita Stănescu, dar nu ştia nimeni cine e Nichita. Şi atunci m-am trezit la realitate. Nu cultura e cea pe care o ştie lumea…”
Până la mașină și apoi pe coridoarele spitalului, Nichita a mers pe picioarele lui, tot timpul conștient, dar criza s-a repetat, din ce în ce mai violentă. La câteva minute după ora 2 noaptea (se făcute deja 13 decembrie), lupta s-a sfârșit.
Doctorul Chirilă, care era de gardă îşi aminteşte: Mi-e o sete sălbatică, repeta…

Nichita avea propria sa viziune asupra morții: o trata cu ironie, cu curiozitate, cu curtoazie. În această a treisprezecea noapte din decembrie, poetul o întâlnește. Spunea mereu: „când o să mor, o să fiu curios să văd ce simt și vreau să spun asta!”.

Nichita Stănescu a îngurgitat nemurire, a supt de la stele eternitate, și-a înmuiat în vagoane de vodkă organele interne pe care, la autopsie, doctorii nu i le-au mai găsit, în locul ficatului, găsind cuvântul ficat, în locul pancreasului găsind cuvântul pancreas, iar în locul cuvintelor găsind necuvintele. (Lucian Avramescu)