Interpreta de muzică populară Maria Văduva este o admiratoare a chirurgului Dan Oprea și, pe regula cărții pe care o avem în pregătire, fiecare interviu cu un mare medic este încheiat cu un portret-crochiu făcut de cineva. Cântăreața a încredințat nepoatei ei (e ploieșteancă, știe mai multe limbi străine și lucrează pentru o companie străină) sarcina de a scrie amintirile care le leagă, ca familie, de chirurgul vestit. Iată surpriza pe care ne-o face Maria Dosei, care face o măgulitoare introducere legată de directorul AMPress:
Stimate domnule Avramescu,
Cu greu mi-aș fi imaginat vreodată că voi ajunge să vă scriu. Acum vreo trei vieti si jumatate, cand eram elevă la liceu, am dezvoltat un fel de obsesie pentru volumul Dvs. de poezii ”Nu cer iertare II”. Mi-l imprumutase diriga, profa de chimie, pentru că în ora dânsei, în loc de formule, îmi notam în caiet poezii.
Atât de mult mi-a placut acel volum încât l-am copiat de mână, pagină cu pagină, înainte să i-l inapoiez, pentru ca nu a fost chip sa il gasesc pe nicaieri. Am luat foile cu mine cand am emigrat, cativa ani mai tarziu, in Italia. Imi obligam rudele sa ma lase sa le citesc poeziile Dvs cu voce tare, ma urau pentru asta (“iubita mea, femeia mea, mai fata”,…). Pe mine ma amuza, eram sigura ca nu avea cum sa nu le placa.
Prin 2011 un iubit a vrut sa ma surprinda cu un cadou nesperat: a reusit sa imi gaseasca undeva intr-un anticariat de prin Constanta volumul cu pricina, si pentru ca stia cum sa dea de Dvs, a venit si v-a cerut sa imi scrieti un autograf. Cartea este acum pusa bine, printre preferatele mele.
Numele meu este Maria si sunt doar o voce care povesteste, sau care incearca sa povesteasca, lucruri intamplate acum mai multi ani, pe care le știu de la mama, care a fost, si ea, pacienta domnului doctor in 2002, si de la matusa mea, Maria Vaduva. 
Nu este o poveste vesela, si as prefera sa bat campii in continuare despre Nu cer iertare, nu imi place sa imi amintesc perioada aceea.
Familia mea este una numeroasa. Matusa mea, Maria Vaduva, care este cantareata de muzica populara, o povesteste foarte frumos intr-o melodie care se numeste Patru frati, patru surori. Atatia erau. Copiii Stancai si ai lui Pupateaș (Ion), bunicii mei.
Matusa mea este cea care m-a rugat sa va relatez partea povestii familiei noastre si cum numele domnului doctor Oprea a devenit parte din ea.
Prin anul 1998, cealalta matusa a mea, Ioana, a fost diagnosticata cu cancer de col uterin in ultimul stadiu. A fost si ramane pentru familia mea o tragedie care s-a transformat intr-o pierdere pe care timpul nu a reusit sa o domoleasca in intensitate.
Ea, Ioana, a fost pacienta domnului doctor Oprea, despre care intreaga mea familie a vorbit de atunci in termeni supraumani, ca despre un sfant, pentru ca a reusit sa ne daruiasca tuturor inca 8 ani, 8 ani miraculosi, desi ingrozitori de grei, in care am mai avut-o cu noi pe Nela, cum ii zicem noi matusii mele. Din povesti stiu ca pe atunci pentru domnul doctor matusa mea era un fel de pacient alfa, pentru care a facut tot ce i-a stat in putinta sa o salveze, sa-i aline suferinta, sa-i mai castige timp si viata, numarat in minute, zile, saptamani care au devenit ani.
Lucrurile acestea sunt toate ingropate adanc in noi, nu prea vorbim despre ele pentru ca sunt prea dureroase, personal as fi preferat sa nu trebuiasca sa scriu aceste randuri, insa noi toti avem o datorie de suflet catre acest medic care s-a luptat cu boala matusii mele pana in ultima clipa, incurajand-o si alinand-o, alinandu-ne pe noi toti de parca ar fi fost unul dintre noi.
Matusa mea, Ioana, a fost operata in mai multe randuri, nu as putea sa va dau detalii tehnice, interventia principala a fost una numitaexenteratie pelvina. Interventia in sine este oricum una devastatoare si in cazul matusii mele sansele de reusita erau minime din cauza complicatiilor, insa domnul doctor Oprea a facut acest miracol (suna banal, stiu, pana cand boala si suferinta nu atinge oamenii pe care ii iubesti si care fac parte din fiinta ta profunda de cand te stii).
Asa cum am mai spus, matusa mea a supravietuit 8 ani, ceea ce, pentru stadiul in care se afla boala sa cand a fost descoperita, a fost pentru noi toti un cadou nesperat. Cand vorbea despre domnul doctor Oprea, ochii matusii mele se luminau de drag. Obisnuia sa povesteasca cum abia il astepta sa o viziteze in salon, cum o consola si o incuraja, ajutand cu vorba acolo unde stiinta devenea neputincioasa. Domnul doctor devenise fiinta ei de sprijin, omul in care se incredea, salvatorul, cel care ne permitea tuturor sa mai fim impreuna inca putin, si inca putin, si inca putin.
In 2002 tot domnul doctor a operat-o de urgenta si pe mama pentru indepartea pietrelor de la fiere.
Desi multi ani au trecut de atunci, numele dansului este si acum pronuntat deopotriva cu reverenta si afectiune in familia noastra. Intr-o tara in care neincrederea in sistemul de sanatate este paraoxistica, noi am avut norocul de a intalni un medic caruia ii pasa, care nu si-a pierdut umanitatea si care lupta langa si pentru pacientii sai. Care stie sa mangaie si sa zambeasca, sa dea speranta chiar si acolo unde diagnosticul este unul sinonim cu sfarsitul.
Mama imi povesteste cum in ziua inmormantarii matusii mele (la care eu nu am avut puterea sa particip) s-au trezit la biserica cu domnul doctor Dan. Venise dupa o noapte de garda, pe motocicleta, pe o ploaie torentiala. Sa spuna adio. Sau poate sa fie cu noi si in acel moment. Sa isi planga neputinta ori sa isi salute pacienta… Nici nu conteaza. Noi atata stim, ca a fost acolo. Si acest lucru a fost la fel de important pe cat au fost interventiile chirurgicale, tratamentele, vizitele, sfaturile si incurajarile.
Sper ca aceste randuri sa aiba folos, ma gandesc la matusa mea Nela si scriu in numele ei, sperand sa ii pot face aceasta bucurie acolo unde se afla acum, povestind cat de mult a insemnat pentru ea domnul doctor Dan Oprea.
Este un alt mod de a spune multumim ca a fost cu noi pe drumul acela intunecat si urat, medic si om, deopotriva.
A Dvs.,
Maria Dosei
