„Dacă Dumnezeu nu există și eu am crezut în El, nu am pierdut nimic.  Dar dacă Dumnezeu există și eu nu am crezut în El,  am pierdut totul” zice Blaise Pascal. Numai că francezul omite o a treia variantă: Dumnezeu nu  există și nici eu nu am crezut în El… Ei bine, ce se întâmplă atunci, cine  a pierdut? Cumva omenirea? Pentru un matematician de talia lui, autorul Scrisorilor  provinciale trebuia să ia în calcul  și o  asemenea ipoteză  de lucru… Căci a patra – Dumnezeu există, deopotrivă cu credința omului în El –  nu are niciun chichirez, nu poate provoca un  gânditor la vreo reflecție!

*

Într-adevăr, sunt întru totul de acord cu Aleksandr Soljenițîn: „Graniţa dintre bine şi rău se află în centrul inimii fiecărui om. Şi cine vrea să distrugă o bucată din propria-i inimă?”  Cum cine ? Chiar purtătorul ei, fiecare dintre purtătorii vitalului organ invocând  fel de fel de pretexte ! Uitați-vă în jurul vostru cu atenție și veți observa  cohorte întregi de epave umane, toți acuzând suferințe cardiace…

*

Astăzi, în plină maturitate, subscriu fără rezerve la vorbele lui Alfred de Vigny, cum că „destinul conduce jumătate din viața unui om. Pe cealaltă  o conduce caracterul”. Dar care e una și care-i cealaltă? E, aici mă încurc rău…   Altminteri, sunt de părere că omul nu-i altceva decât o păpușă în mâinile destinului, care o manevrează  după bunu-i plac prin fire invizibile. Omul ca marionetă perfectă…

*

Cică „știind să aștepți, vei obține totul”, ce gogomănie !  Păi, la ce-ți mai folosește totul dacă nu-l obții cât mai repede, iar nu la bătrânețe? Iar așteptarea îndelungă te face să ratezi clipele , adică viața ! Îți  refuzi astfel prezentul, sperând  că vei izbândi cândva… Alegi sadic preazilnica  tortură, sperând să ajungi la limanul dorit. Numai că așteptarea nu-ți garantează niciodată îndeplinirea visului, să nu ne amăgim prostește ! Așa că trăiește din plin și ferește-te să obții totul ! Și ține minte vorbele lui Claudian[1]: „Folosul vieții nu-i pe întinderea ei, ci pe îndeplinirea ei ! Prinde-i rostul cât timp sunteți în  ea!”

*

O țărancă din Ardeal, cu  broboadă pe cap și ajunsă la  86 de ani, își tivește întruna mileurile de pe servanta învechită. Cineva o descoase despre una și alta, despre lunga experiență  ce i-a fost dată de  Bunul Dumnezeu… Bătrânica se codește să răspundă, dar își ia inima în dinți  și ne spune că „în viață, peste dragoste nimic nu  poate trece”! Fac ochii mari, mari de tot și mă frâng în mine însumi… Vasăzică,  mereu și mereu dragostea, dai de ea oriunde  și oricând, în  jurul ei se învârte  efemeritatea omului, indiferent de timp și loc…

În limbaju-i  literar inimitabil, Nichita Stănescu  ne transmite cam aceeași idee, însă altcumva înțolită:  „Fură-i iubirea și o ascunde în adâncul inimii tale, a sufletului tău, îngrădește-o să nu poată zbura”. Da, fiindcă „dacă o iubești, fă totul ! Ninge-o, până îngheață de alb! Sărută-i tălpile, până se înzăpezește drumul pe care a venit !”

Îl părăsesc nițel pe poetul dăruit cu harul cuvintelor mângâiate ca nimeni altcineva  și mă întorc la norodul din mijlocul căruia m-am ivit și eu pe lume. Nici n-am ajuns bine și l-am auzit vulgarizându-și condiția veșnică de ființă afectivă…

„Am îmbătrânit și nu mai pot,

Nu mai ia pistolu’ foc,

Și-o să  merg la o vecină

Să-l curețe de rugină !”

Se râde gros în jur, se țopăie trivial și se pocnește vârtos  din degete… Altul îi ține isonul primului:

„Ridică, Tanțo, picioru’

Să-ți repar televizoru’ !”

Oho, ce grohăit s-a pornit, ce răcnete și aplauze, obscene de-a dreptul ! E omul-brută, în plină dezlănțuire a esenței sale primitive…

Deloc întâmplător, mi-am  amintit o povestioară culeasă odinioară de la o babă din Islazul  meu. „Maică, ai  grijă când te însori să nu umbli pe la altele,   măritate ori ba  ! Ești tânăr, iar  io am  văzut cogeamitea, știu ce vorbesc ! Preacurvia e  bucuria curului, beleaua capului, maică,  să nu uiți ce-ți zic acu’!” Astfel  m-a povățuit demult tare islăzeanca, dar cum să trăiești fără belele pe cap, cum ? Iar de nu mă credeți și strâmbați ipocrit din nas, desfătați-vă oleacă numai cu  aste versuri nichitiniene:

„Am să-ți fur un colț de suflet
Și-am să-l ascund departe, adânc, în sufletul meu!
Acolo unde viața a mușcat adânc…

Lăsându-mă cu sufletul pe jumătate!”

Mda, „peste dragoste nimic nu poate trece”…

[1] İn Rufinum

Disclaimer: Informațiile prezentate în acest articol sunt preluate din surse publice iar la redactarea textului s-a utilizat inteligența artificială. În cazul în care sesizați erori sau neconcordanțe, vă rugăm să ne scrieți la [email protected]