Uneori, istoria unei țări nu se scrie în birouri ministeriale, în discursuri politice sau în conferințe de presă, ci se scrie acolo unde aproape nimeni nu se așteaptă, într-o centrală termoelectrică, în fața unui tablou de comandă, prin mâinile a trei oameni despre care, până mai ieri, aproape nimeni nu știa nimic.
Trei pensionari de la Centrala Termoelectrică Rovinari au fost chemați înapoi la muncă pentru a ajuta la repornirea Grupului Energetic 4, într-un moment în care România avea nevoie de fiecare Megawatt disponibil. Nu sunt politicieni, vedete sau directori, sunt tablotari – oameni a căror meserie, aparent anonimă pentru publicul larg, presupune ani de pregătire și experiență într-un domeniu în care o decizie greșită poate avea consecințe serioase asupra funcționării unei instalații energetice.
Și, poate cel mai important, sunt oameni care puteau să spună simplu: „Îmi pare rău, dar nu pot. Sunt pensionar.” Însă ei n-au spus-o. România avea nevoie de energia electrică produsă la Rovinari cu atât mai mult în această vară, când sistemul energetic românesc a ajuns într-o situație neobișnuit de dificilă. Unitatea 1 de la Cernavodă fusese oprită controlat încă din 28 iulie, din cauza scăderii dramatice a nivelului Dunării, apele fluviului asigurând răcirea celor două reactoare și celorlalte echipamente și sisteme. Pe 13 august, a fost oprită controlat și Unitatea 2. Cele două reactoare nucleare au împreună o putere instalată de aproximativ 1.400 MW și, în perioadele de funcționare normală, reprezintă o componentă importantă a producției de energie electrică a României.
Motivul opririi celor două reactoare a fost nu o defecțiune tehnică, ci, așa cum spuneam mai sus, unul dintre cele mai simple și mai cumplite lucruri pe care le poate aduce natura: lipsa apei. Dunărea a scăzut atât de mult încât alimentarea cu apă necesară sistemului de răcire nu mai putea fi asigurată în condițiile de siguranță impuse de exploatarea centralei. „Nuclearelectrica” a subliniat că oprirea controlată s-a făcut cu respectarea procedurilor de securitate, însă România trebuia să găsească rapid alte surse. Au intrat în calcul importurile, producția eoliană, Hidroelectrica și, foarte important, Grupul 4 de la Rovinari, aflat în rezervă. Ministerul Energiei anunța că acest Grup, cu o putere instalată de aproximativ 330 MW, putea fi pus la dispoziția Sistemului Electroenergetic Național pentru a contribui la compensarea deficitului de energie electrică.
Ei, oameni buni, exact aici începe povestea celor trei tablotari, a căror întoarcere ne-a dat efectiv „lumină”, fiindcă aceștia au o meserie care nu se învață peste noapte. Potrivit informațiilor publicate de Libertatea, pe baza declarațiilor lui Jan Popescu, președintele executiv al Sindicatului Mine Energie Oltenia, cei trei tablotari pensionari au fost rugați să revină la muncă pentru repornirea Grupului 4. Li s-au făcut contracte pentru o perioadă de 30 de zile. Atât, treizeci de zile! După ani întregi de experiență, acești oameni erau unicii care știau să opereze și care dețineau, efectiv, cheia cu care se putea repune Grupul în funcțiune.
Precedentul creat astfel nu este o descoperire făcută în august 2026. Încă din 2023, presa locală relata deja că CE Oltenia se confrunta cu un deficit de personal, iar printre posturile greu de ocupat se aflau tocmai cele de tablotar. Sindicaliștii explicau atunci că, în zona energetică, oamenii din camera de comandă, tablotarii se formează greu și într-o perioadă îndelungată. În 2025, aceeași problemă era semnalată și la Rovinari, unde se făcuseră propuneri să fie promovați tineri pe posturi de tablotari, dar liderii sindicali subliniau că acestea sunt funcții care necesită „pregătire temeinică”. În octombrie 2024, situația devenise atât de evidentă încât, la pornirea Grupului 5 de la Rovinari, conducerea relata că în tură se aflau inclusiv pensionari pe posturi-cheie: șef de secție, șef de tură, tablotar cazan și tablotar turbină.
Așadar, cei trei oameni reveniți acum nu reprezintă o întâmplare izolată, e punctul nevralgic a unei probleme mult mai vechi. România nu și-a pregătit înlocuitorii pentru o parte dintre oamenii care știu să țină în funcțiune sistemul energetic. Acest precedent a devenit deja unul de notorietate în toate domeniile de activitate, fără excepție. Vedeți dumneavoastră, vorba că „nu e nimeni de neînlocuit” își pierde valoarea, tocmai pentru că generațiile care își făceau treaba cu simț de răspundere au cam ieșit la pensie. Ei au fost generațiile care nu întrebau „ce primesc?”
Este impresionant în situația de față, fiindcă nu îi știm personal pe cei trei tablotari, nici poveștile lor și nici nu știm câte nopți au petrecut în centrală. Nu știm câte ture au făcut și câte situații dificile au rezolvat de-a lungul carierei. Știm doar că erau pensionari, că au fost chemați înapoi și au venit. Într-o societate în care aproape orice lucru se măsoară în bani, funcții, avantaje și negocieri, gestul acesta are ceva profund demodat, „obsolete”, cum ar spune tinerii din ziua de azi. Și, totuși, aceasta este mentalitatea unei generații pentru care meseria însemna și responsabilitate, nu doar o fișă de post ori un salariu, ci sentimentul că, dacă țara are nevoie de tine, nu-i poți întoarce, pur și simplu, spatele.
Povestea celor trei pensionari chemați să ajute nu este despre eroism, ci este încă un semnal de alarmă că lucrurile nu merg într-o direcție bună. Pentru că, dacă pentru funcționarea sistemului energetic se apelează în mod repetat la pensionari pentru posturi tehnice esențiale, întrebarea nu mai este doar: „Cât de indispensabili sunt acești oameni?”, ci „De ce nu avem oameni pregătiți pentru a-i înlocui?” Această problemă de la Rovinari este una cunoscută de ani de zile, iar această lecție se repetă cu obstinație în toate domeniile.
România are încă oameni care o pot salva în situații-limită, oameni care au acumulat în zeci de ani o experiență pe care nu o poți cuprinde într-un manual și nu o poți obține printr-un curs făcut în grabă, dar experiența aceasta trebuie transmisă către generațiile următoare, pentru că o țară nu își poate construi siguranța energetică doar prin proiecte, strategii și planuri pe hârtie.
Ea are nevoie de oameni, de cei care știu pe ce buton să apese pentru ca zgomotul unei instalații să fie normal, de cei care recunosc o problemă înainte ca ea să apară într-un raport, de cei care au învățat meserie de la alții și care, la rândul lor, trebuie să aibă cui să o lase.
Ei sunt eroii fără statui și poate că asta înseamnă, în sensul cel mai simplu și mai curat al cuvântului, patriotism. Nu vorbe mari, nu lozinci, nu discursuri, ci să te ridici de acasă atunci când e nevoie de tine și să spui: „Bine. Vin.” Generația aceasta nu trebuie idealizată orbește și nici folosită ca scuză pentru greșelile sistemului, dar trebuie respectată, pentru că acești oameni ne-au arătat că o țară nu este salvată întotdeauna de cei care o conduc.
Ea este ținută în picioare de cei care muncesc în tăcere, iar cei trei tablotari de la Rovinari reprezintă simbolic o generație de bază, și uneori, în situații-limită, exact de astfel de oameni are nevoie România.

Angela Petre – membră a Uniunii Ziariștilor din România – Filiala ”Pamfil Șeicaru”- Buzău

Disclaimer: Informațiile prezentate în acest articol sunt preluate din surse publice iar la redactarea textului s-a utilizat inteligența artificială. În cazul în care sesizați erori sau neconcordanțe, vă rugăm să ne scrieți la [email protected]