Aveam nouă ani când m-am mutat la Cernavodă. Înecat în lacrimi, am cărat după mine ușa satului bunicilor materni, crezând că astfel voi traversa  mai lesne desprinderea. M-am înșelat amarnic, habar n-aveam atunci că uitarea nu stă în firea oricui. Îndeosebi a unui copil… Așa că m-am trezit răstignit pe bucata aceea de lemn smulsă din balamalele originare. Vacanțele școlare, mi-am dat seama dintr-odată, fuseseră inventate tocmai pentru ostoirea dorului de paradisurile pierdute și îi mulțumeam celui ce le născocise. Din orășelul dobrogean am revenit repejor (în clasa a patra) în Teleormanul de obârșie, la Turnu Măgurele, și iarăși eram nevoit să închid o ușă – cea care mă va despărți definitiv de urbea străjuită de statuia celebrului inginer Anghel Saligny. Amintirile strânse acolo mă vor însoți îndestul, cât să-mi terciuiască inocența vârstei… Dar nu prea mult, întrucât în noul meu loc mă simțeam într-adevăr acasă, la doi pași de miticul Islaz. Timpul a zburat ca nebunul și în 1980 am plecat cătană, la București, fără să închid ușa trecutului. Păstrată deschisă și în perioada studenției, însă doar pe jumătate. Pe băncile din amfiteatrele universitare visam să o zbughesc cât mai departe de meleagurile moromețiene. Numai că ursitoarele guvernamentale nu se arătaseră într-atât de generoase la ceasul repartiției și iată-mă silit să mă întorc în orașul nedorit de mine. O înfrângere ce-mi va marca vreo trei ani din viață, într-o țară cu ușile și ferestrele ferecate fedeleș cu ordin de la stăpânirea roșie. Noroc cu schimbarea comandată în decembrie 1989, altminteri n-am habar la ce m-ar fi împins blazarea! Ușor, ușor, m-am înrădăcinat în Capitală, menținând totuși legătura cu încă viii mei din lunca întinsă la vărsarea Oltului. După ce ei s-au dus dincolo, nu mi-au mai rămas decât câmpurile islăzene și nostalgia, în rest, nimic! Cu ușile celelalte zăvorâte strașnic, m-am retras înlăuntru-mi, grijuliu să-mi șterg de praf obiectele muzeului personal strânse de-a lungul a șase decenii de existență tumultuoasă și complicată. Iubiri, dezamăgiri, amărăciuni, bucurii, izbânzi, înfrângeri, toate sunt așezate între pereții fragili de carne, însă nu oricum, ci cu chipuri, mirosuri, glasuri, nimic nu lipsește! Și totuși, ceva mă împiedică să deschid larg ușa către toate ființele acelea de demult și să le iscodesc de una, de alta, să ne întindem la taifas de parcă nu s-ar fi întâmplat mare parascovenie. Cum să le explic lunga tăcere și tenacea absență? Ce să le zic, cine m-ar înțelege? Zău că mă torturează întrebarea cu pricina! Pe de altă parte, e posibil ca în locul lor să-mi răspundă altcineva, niște străini. Cunoașteți pe cineva scăpat întreg și teafăr din malaxorul zilelor? Eu, nu… Adesea, aerul stătut din interior devine sufocant, irespirabil, dar priveliștea deslușită prin geam nu-i defel optimistă, nu îndeamnă la efuziuni sentimentale.

Omul cu ușile închise…