AM Press Logo
Muzeul Pietrei

Marina Almășan: Mult e dulce și frumoasă limba ce-o … pocim!

 

Am observat un lucru. De fapt, mi-am diagnostocat o nouă stare : la fiecare început de emisiune, de fapt la acele ediții in care, cu adevărat, am câte un subiect absolut senzațional, intrand în scenă, după ce salut și aplauzele scad, îmi vine sa rostesc : “Astăzi v-am pregătit o ediție cu totul și cu totul specială!”. Și știu că nu mint cu nimic. Doar că…îmi vine să rostesc și… tac! Îmi înghit propriile vorbe cu salivă, pentru că realizez brusc că nu voi reuși decât să-mi enervez privitorii : în ultima vreme micile ecrane sunt sufocate de “ediții speciale”, care de fapt nu se deosebesc deloc de celelalte, să le spunem “de rutină”. De fapt, acestea din urmă aproape că nivi nu mai există : toate sunt SPECIALE! Noțiunea de “special” s-a bagatelizat, e vânturată din gură-n gură și din emisiune în emisiune, precum microbii de COVID în pandemie, de la unul la altul. Doar că…acel COVID nu era incurabil. Aici însă lucrurile stau altfel. Probabil ați sesizat și voi că, privind la rând, 3-4 ediții ale aceleiași emisiuni de știri, același prezentator ( purtând poate doar o altă cămașă) rostește obligatoriu, și în promo, și în debut : “V-am pregatit o ediție absolut speciala!”. Stereotip. “Scoțător” din minți! ( licență)

E-adevărat, mai nou “specială” a început să alterneze cu “incendiară”, mai ales că incendiile sunt în trend.

Dar textul meu nu este despre “edițiile speciale”, multe dintre ele atât de banale, încât telecomanda n-are răbdare să le îngăduie nici măcar până la primul calup de “Publicitate”. Astăzi “Bombănelile” rubricii mele vorbesc despre cuvintele pe care , folosindu-le aiurea, le-am demonetizat. Despre cuvintele care și-au pierdut sensul, care nu mai înseamnă deloc ceea ce însemnau atunci când au fost expediate în circulație. Cineva observa zilele trecute, pe Facebook, pare-mi-se de Ziua Limbii Române ( cred că în loc de lumânare în tort, “românei” noastre i se poate înfige liniștit o lumânare în colivă..) facea referire, într-un context asemănător, la “fără de conținut”-ul cuvânt “super”. Ați observat cu câtă ușurința îl folosim? Cât de des? Cât de încântați suntem că, prin el, reușim să cocoțăm la superlativ orice banalitate din jurul nostru? “-Ne vedem la o cafea! “ “ -SUPER!”nu întarzie să apară reacția noastră. “-Mi-am luat o rochie nouă!” “-Super!” – e calificativul împrăștiat în commenturile la fotografia acesteia, aruncată în online. Vacanțele noastre sunt toate “super”, pizza pe care am devorat-o în cutare loc e “super” și ea, filmul de pe Netflix e, la rândul său, “super”, la fel ca și cutare cremă de corp, șefu’ și-a tras o “super”-secretară, cu care se înțelege “super” și care arată “super”. Înainte aceeași arăta “beton”, dar parcă e mai cool să o numești “super”, nu?

Atunci când “super” nu te încape și evenimentul sau persoana la care te referi au o măsura mai mare, poți upgrada “super”, avansându-l la rangul de “super-tare”. Urmatorul pas e , probabil “super-califragilistic”, sau cine știe ce altă găselniță, pe care plimbarea limbii prin gură, la braț cu neuronul din creier, o vor impune “pe piață”.

Nu vreau să par o nostalgică a curatei limbi române pe care am mai apucat-o, cred, prin adolescență, când ghiozdanul îmi era burdușit cu manuale si noptiera cu cărți. Evoluția societații se răsfrânge, iată, și in materie de limbă. La urma urmei, dacă am înlocuit ibricul cu expressorul de cafea, ventilatorul cu aerul condiționat, WC-ul din fundul curții cu instalațiile sanitare italienești iar pe Gică Petrescu cu Smiley, de ce nu s-ar coafa și limba română într-un fel în care să dea bine în poză?

Ce, ele, cuvintele, nu au voie să se demodeze? Le vorbim, le uzăm, le învechim, le golim de conținut, de sens, de emoție și..GATA! …altele la rând! Noi-nouțe, proaspăt fabricate sau împrumutate de la alții, până ajungem să nu mai recunoaștem deloc româna limbă, cea pe care o vorbeau generațiile de dinainte. Și nu este ea singura victimă, amenințată de globalizare. Experții vântură tot felul de predicții apocaliptice în jurul acestui fenomenul care aglutinează culturi, popoare, limbi. Am citit undeva că , în anii ’90, UNESCO a publicat Cartea roșie a limbilor pe cale de dispariţie (Red Book of Endangered Languages), în fapt o listă cuprinzătoare a limbilor ameninţate de dispariţie din întreaga lume. N-am reușit să o procur, pentru a afla dacă trebuie să ne pregătim să-i cântăm prohodul și limbii române. Știu doar că, trezindu-mă eu uneori că mai folosesc, în textele mele, cuvinte de genul : slobod, cutez, bucate, zăbovesc, moșie, duduie, merinde, dumicat, …. ( chiar și “prohod”, din fraza anterioară!), mă simt deodată o relicvă a Trecutului, rătăcită într-o eră la butoanele căreia se instalează încet-încet inteligența artificială, a mea nemaivalorând nici cât o ceapă degerată. Apropo, mai cunoaște cineva această din urmă expresie, în aceste vremuri in care ceapa ne vine din Olanda sau Egipt, iar de degerat nu prea mai degeră nimic, din cauza încălzirii globale? Întreb, pentru că zilele trecute, în timpul unui interviu acordat unui jurnalist tinerel, am fost întrebată “ce am vrut să spun?” – eu rostind, nu mai stiu de ce, expresia “nici în clin, nici în mânecă”….

Rătăcite printre pliurile deceniilor rămase în urmă, concediate de personalitatea limbilor unor țări care fac astazi “istorie” și care domină lumea, cuvintele ieșite din modă ale limbii noastre îmi par precum încărcătura prețioasă a unui Titanic naufragiat pe fundul unui ocean… fără fund. E greu să mai ajungi la bogățiile scufundate odată cu el și oricum, e și mai greu să le readuci la suprafață : orice scafandru îți va spune că, mai mult ca sigur, în contact cu aerul , praful se va alege de ele.

Și pentru ca am pornit de la ideea Timpului care golește de sens vorbele pe care le răsucim, de dimineata până seara, prin gură, încercând să ne facem înțeleși într-o lume ea însăși de neințeles, voi sfârși evocând golirea de sens a frumosului și stravechiului “te iubesc”. Rostit toată ziua bună ziua, cu sau fără motiv , însoțit sau nu de inflația de inimioare roșii pe care internetul ni le pune la dispoziție, “te iubesc”-ul atât de prețios al generațiilor trecute devine astăzi un automatism verbal, care îi îngrozește și descurajează pe cei, foarte puțini, care, refuzând globalizarea, încă mai cred în iubire, obligați, iată, să inventeze mereu alte moduri de a-și mărturisi sentimentele sincere…

Powered by VA Labs
© 1991- 2024 Agenția de Presă A.M. Press. Toate drepturile rezervate!