Eu cred că o să ajung la balamuc. Nu, nu este o figură de stil, ci o concluzie la care m-au adus propriile observații, referitoare la propria persoană. Și o s-o iau de acolo, de unde-mi permite vârsta : de la calendele grecești!
…Cândva, demult, pe vremea înfloritoarei mele stagiaturi ca economist într-o întreprindere socialistă, aveam o colegă care, dincolo de faptul că era ingineră, era obsedată că cineva se află în permanență pe urmele sale. Femeia se simțea urmărită la fiecare oră din zi și din noapte, se simțea privită pe gaura cheii, ascultată în banalele ei convorbiri telefonice despre tocănițe și bărbați, avea mereu impresia că, pe stradă, cineva se ține după ea, fapt care o făcea să întoarcă mereu capul, ca o păpușă cu mecanismul stricat. Bine, de acord, a fi urmărit în acele vremuri nu era chiar ceva exotic, însă duduița nu reprezenta nicidecum vreun “target” important pentru cei ce-și luau lefurile din urmăriri și filaje. Bref, soarta m-a luat repede din acea văgăună a carierei mele profesionale, am pierdut contactul cu foștii mei colegi. Anii au trecut și am aflat, cu totul întâmplător, că Florentina – obsedata mea colegă, a ajuns într-un final la ospiciu și că obsesia aceea cu urmăritul nu i se trăgea nici din romanele polițiste citite pe sub birou, și nici măcar din „peisajul acelor vremi”, ci era de fapt semnul unei țăcăneli desprinsă din cărțile de medicina și care s-a instalat ulterior, definitiv și irevocabil, în căpșorul ei bălai..
Nu că aș călca neapărat pe urmele Florentinei, însă și eu, de mai multă vreme, trăiesc prizonieratul unei obsesii : am mereu sentimentul că sunt mințită și furată. Nu, lucrul acesta nu în resimt din patru-n patru ani, nu trebuie să faceți speculații electorale, deși și aici ar fi destule de povestit.. Faptul că mă simt mereu înconjurată de hoți și mincinoși are o sorginte clară. Se bazează, cum se spune, pe niște „fapte de viață”. Bunăoară, chiar de la primul meu salariu : la 22 de ani ( vă vine să credeți? Am avut și eu 22 de ani! ) acest prim salariu mi-a fost furat din autobuzul 31, cu portofel cu tot, nemernicul lăsându-mi ca amintire o frumoasă despicătură în unica mea poșetă de atunci. Nu că am plâns după cei 1980 de lei, sau după geanta din vinilin spintecata de forțele Răului, dar obsesia că hoții mă pot oricând “lucra”, pe nesimțite, m-a urmărit de atunci prin toate îmbulzelile în care m-am aflat, aici sau oriunde în lume, mai ales în locurile populate cu români.
Apoi, am fost sistematic păcălită că, dacă învăț pe brânci, muncesc cu râvnă și dăruire, dacă voi căuta mereu să fiu cea mai bună, drumul meu în viață va fi drept și netezit, și că voi ajunge SUS. Poate unora chiar li se pare că „a fi la televizor” înseamnă „sus”. Vă voi dezamăgi, spunându-vă că nivelul de trai și de recunoaștere al multor pițipoance cititoare de prompter este net superior celui cu care mă laud , ca producător.
În aceeași ordine de idei a “înșelătoriei”, sub diversele-i forme, am întâlnit, în viața mea, multă lume care m-a dezamăgit. Prin vorbe, prin atitudini, prin comportament, prin felul de a se manifesta în situații-limită. Știți cum se spune : multă lume, puțini oameni. Toate aceste dezamăgiri mi-au zgâlțâit puternic sistemul de valori și m-au făcut și mai neîncrezătoare în cei din jur. Le zâmbesc, dar subconștientul meu caută neîncetat, aproape obsesiv, minciunile din vorbele lor, fățărnicia din priviri. Și mai totdeauna găsește iar suspiciunile ajung să se confirme.
Gust amar mi-au lăsat până și bărbații care mi-au jurat dragoste până la moarte, sfârșind prin a se transforma în munți de minciună. După ce i-am escaladat, pas cu pas, am coborât apoi în trombă, alunecând pe sania dezgustului până la limanul la care am reușit să nu mai vreau să privesc înapoi. Dezamăgirea a rămas însă. Și, braț la braț cu ea, înaintăm, suspectând orice vorbă de iubire pe care mi-o mai adresează cineva și pedepsind , uneori pe nedrept, oameni care poate chiar caută calea spre sufletul meu, spre a mă face fericită..
Dar obsesiile mele de a fi mințită nu gravitează în sfere înalte. Hai să coborâm “pe pământ”. Am instalatori, zugravi, tâmplari, electricieni etc care îmi repară casa și mă jehmănesc sistematic de bani, profitând de naivitatea mea și de firea total atehnică; am apoi colegi care îmi zâmbesc în față , dar se bucură apoi să verse, pe la colțuri, găleți de gunoi în capul meu ; am conducători care mă mint sistematic că-mi va fi mai bine, după care mă lasă să orbecăi ani în șir, în căutarea acestui bine.
….Bag cardul în bancomat și mă uit peste umăr, să văd dacă nu cumva cineva îmi memorează PIN-ul. Scriu un sms și mă întreb , oare câți îl vor citi, în afară de destinatar. Evit produsele cărora li se face reclamă agresivă la televizor, știind sigur că mi se bagă pe gât, dacă nu ceva foarte nociv, măcar ceva ce sigur nu mă va ajuta la nimic. Încredințez cuiva o taină și mă aștept ca a doua zi toată lumea să vorbească despre ea..
…oare încep să mă țicnesc? Mai simte cineva la fel ca mine?…
