Prof.Univ.Dr. Eugen Blaga: București, dragostea mea!

 

„Bucureștii au un farmec imprecis, şi cu atît mai decisiv absoarbe,
catifelează şi digeră. Străinului nu i se arată monumente nemaivăzute,
colecții moarte, muzee mai mari şi mai bine înzestrate
decît ale țărilor cu o veche cultură a pietrei şi a canalizării.
Străinul ia contact prin toate ventuzele lui cu viața, încă de la gară.
Viața este pe stradă, mai mult decît într-alte părți ale continentului,
unde populațiile țin în rezervă pentru zidurile închise
un secret al personalității de multe ori derizoriu.
Ulița și mahalaua românească intră pretutindeni nestînjenită.”
(Tudor Arghezi – „Cu bastonul prin București”, 1972)

Bucureștiul este un oraș al contrastelor. A fost dintotdeauna și va fi, probabil, mereu. În același timp cu palatele de pe Calea Victoriei, fost pod al Mogoșoaiei, sub același cer al Bucureștiului erau mahalele insalubre, în care își duceau viața cei mai mulți. Astăzi, contrastele s-au accentuat. Alături de palatele somptuoase, recuperate de foștii proprietari și apoi vîndute îmbogățiților „de după război”, de cele dobîndite cu mizerabila formulă de preluare a „drepturilor litigioase”, stau cele nou construite, cele mai multe excelînd prin prost gust, care agresează, cu voia „edililor”, locuri, bulevarde, străzi ce au excelat secole prin noblețe, bun gust, rafinament arhitectonic, calitatea umană a proprietarilor. Iar, dacă cineva s-ar încumeta să vadă ce s-a petrecut în zona periurbană a capitalei, să vadă cum pînă și mediul natural, cel plămădit de Dumnezeu și apoi ocrotit de oameni, plămădit să furnizeze sănătate capitalei prin aer și apă, a fost călcat în picioare arhitectonic, urbanistic și din perspectiva protecției mediului, atunci suferința celor care mai sînt păstrători ai respectabilității date de valoare și rafinament ar face ca lacrimile să le inunde obrajii.
De-a lungul veacurilor, Bucureștiul a fost mutilat de mai multe ori. Uneori i-au fost aplicate doar amputații, alteori, pentru a face loc megalomaniei, i-au fost ucise părți însemnate, ca și cum i-ar fi fost uciși propriii săi copii, pentru că ce altceva decît copii ar fi fost cartierele elegante, dar nu epatante, de prin Uranus și de peste tot unde s-a dărîmat ca apoi să apară în locul lor clădirile de azi, ce afișează o opulență dezgustătoae, palate ale îmbogățiților, parveniților, jefuitorilor. Sau cele dispărute sub greutatea ucigătoare a casei denumite mincinos a poporului. Acum este cotropită de cîteva mii de oameni ce întrețin confortul și eleganța dezgustătoare, într-o țară sărăcită, a celor 600.
Și, cu toate acestea, nu putem să nu ne facem timp pentru a parcurge locuri, străzi, pentru a privi case vechi și noi, unele bine păstrate și întreținute, altele abandonate, cele mai multe marcate de gîndurile rele ale actualilor proprietari, case care plîng pentru ceea ce au fost, pentru jalnica lor stare actuală sau, poate, pentru puținele zile pe care le mai au pînă cînd vor dispărea, ca în locul lor să apară al 11-lea, sau al n-lea centru comercial, sau un nou „ville close” exclusivist. Numai la noi pretinșii „edili” au permis centre comerciale de anvergură în interiorul capitalei. De ce au permis? Poate o să-i întrebăm la viitoarele alegeri locale, sau poate o să-i întrebe mai repede cei ce trebuiau să o facă mai demult.

Distribuie prietenilor

Bucureștiul mai avea, însă, atunci, la început de secol XIX, o clasă de mijloc, o clasă a meseriașilor, a tîrgoveților, a breslașilor, care prefigurau burghezia ce avea să se constituie nu peste multă vreme. În acele vremuri de modernizare a României și apoi, pînă aproape de nefericitul deceniu 40, în București s-a construit mult și frumos, după planurile și arihitectura aduse fie de prin Europa, deși primul arhitect al Bucureștiului a fost un ardelean, fie de odraslele trimise să învețe prin cele străinătăți, fie de arhitecți renumiți care, simțind că aici sînt și vor fi bani, au venit de peste tot să construiască la noi. Mulți călători ai vremurilor de altădată au lăsat mărturii. Au fost păstrate litogravuri, stampe, apoi, mai tîrziu, fotografii, evident, în fermecătoarea sepia, în care descoperim, cu nostalgie, o altfel de viață.
Descoperim un București în care lumea, la terasa Oteteleșanu, dansa pe muzica lui Ludovic Wiest, printre mesele multe, simple, acoperite cu nelipsitele fețe de masă în carouri, domnii, obligatoriu, cu cravată și vestă, cu papion, redingotă și joben, cu pantofi de lac protejați de ghetre din cel mai bun postav bej, cu capsă asortată în partea exterioară a pantofului, iar doamnele înstărite, în crinolină, cu pălării cochete, din care cădeau provocator voalete numai bune de a fi date la o parte, pentru a i se fura un zîmbet sau, poate, cine știe…
La masa scriitorilor de la Oteteleșanu, sau de la Kubler, sau de la Fialkowski, îi puteai vedea în fiecare zi la anumite ceasuri pe Minulescu, cu frumoasa lui soție, pictorița Claudia Milian, pe Arghezi, Liviu Rebreanu, Emil Gârleanu, Mihail Sorbul, pe compozitorul Alfonso Castaldi, pe pictorii și sculptorii Iser, Steriadi, Dărăscu, Szathmari, Sirato, Paciurea, Stork, sau puteai, dacă doreai, să asculți, din nou la celebra terasă Oteteleșanu, trupa de operetă a lui C.A.Grigoriu. Se aruncau în pauze priviri curtenitoare, se aranjau din priviri sau cu bilețele roz, parfumate, întîlniri de amor, sau altfel de întîlniri cu maeștrii vremii, pentru a cere îngăduința, dumnealor sciiitorilor, să le fie citite încercările în poezie sau în proză ale domnișoarelor mai tinere, ambiționate de romantismul adus cu ele de pe malurile Senei, sau ale imberbilor tineri prinși de fiebințeala creației într-un veac în care poezia mai era prețuită, în care slova frumos scrisă mai era citită, în care piesele dramatice se jucau de trupe independente.
Lumea umplea duminica strada, mai ales Calea Victoriei, Pasajul Villacrosse, Pasagiul Victoriei, toate existente încă, cel din urmă de sub actualul Teatru Odeon, fost Național, după bombardamentul din 40, într-o aglomerație pe care astăzi nu o putem înțelege.
Printre birje și mașini de început de secol XX, se plimbau cupluri „la braț”, apoi tineri în căutarea viitoarelor iubiri, copii neastîmpărați ce fugeau dispărînd în mulțime, spre disperarea părinților, apoi femei frumoase, cochete, după care tinerii țanțoși, sau ofițerii în uniforme cu fireturi strălucitoare, cu cizme burger lustruite de ordonanțe harnice, care întorceau curioși și plini de pofte capul, răsucindu-și nelipsita mustață, apoi servitoarele, la plimbare și ele, în zilele lor libere, alergînd cu privirea peste tot, doar-doar un soldat în permisie sau vreun pui de comerciant le va remarca.
Nu erau uitate nici grădina Carol sau grădina Cișmigiu, cu chioșcul, cu fanfara, cu bărcile cu coviltir de pe lac, ce ascundeau de indiscreții privitori un sărut furat sau dăruit de prea frumoasa domnișoară îmbujorată de soarele primăverii și de atingerea, ca din greșeală, a pieptului, de mîna grăbită, chipurile, să împingă cît mai repede și mai departe barca, cu terasele din jurul apei, mai apoi cu celebrul Monte Carlo, astăzi aproape uitat, cu peștera ascunsă pe un vîrf de deal artificial din gădină, ce a trebuit, mai tîrziu, a fi închisă, cu bare de metal pentru a nu mai ascunde pe cei mai îndrăzneți, ce încercau să fugă de ochii mamelor atente să nu se petreacă ceva necuvenit în plimbarea de după amiază sau de duminică dimineața.
Ce să mai vorbim de moși, apoi de tîrguri, de bîlciurile de sărbători, de petrecerile de ziua muncii, de zilele sărbătorii Paștelui la începutul primăverii, de deschiderea piscinei cu valuri de la Lido, cu fetele frumoase și îndrăznețe ce au adus în București, de prin Paris, primele costume de baie, evident întregi, cu mînecuțe, ce au înlocuit, vai, fustele din mătase fină cu care se intra pînă atunci în apă. A apărut, tot în acele vremuri, pentru prima dată, și moda pielii bronzate frumos, arămie, arsă parcă, de soarele nemilos al verilor fierbinți din cîmpie, ale celor ce nu fugeau să se ascundă la Sinaia, și care a dat de o parte, pentru totdeauna, pretinsa noblețe, de altfel desuetă, a pielii albe neatinse, protejată de pălării și frumoase umbreluțe de soare. Fetele bronzate, ciocolatii, cu frizuri de acum curajoase, scurte, cu atitudini noi, directe și vesele, independente și calde, din ce în ce mai mult neînsoțite în escapadele, vinovate sau nu, din lumea protipendadei bucureștene a sfîrșitului de secol XIX și început de secol nou, au devenit noua modă a Bucureștiului.
Doar vechile familii, mai ales cele cu rădăcini domnești, au mai păstrat obiceiurile de altădată.
Așa se face că stampe ale vremii ne înfățișează, în aceleași albume, ținute clasice, parcă luate din moda englezească sau franțuzească din veac, alături de ținute degajate, în pantaloni și pantofi sport, lovind mingea pe terenurile de tenis din Parcul Herăstrău sau de la Clubul Diplomaților sau de la Jokey Club, sau în costume de baie la piscinele ce au început, curajos, să se construiască și prin alte părți. Vedem deja tinere alergînd cu bicicletele, atunci de mare interes, pe aleile noului parc Herăstrău sau protejate de minunate umbreluțe colorate așezate comod pe scaunele de pe puntea cochetelor vaporașe ce traversau, în rîsetele copiilor și în chicotelile îndrăgostiților, lacul, dintr-o parte în cealaltă.
Burghezia lăsată de fanarioți a continuat să crească în veacul al XIX-lea și a continuat să se ascundă sub titlurile boierești pe care le achiziționează contra cost. Dar încet-încet apar primele semne ale unei birocrații bucureștene ce avea să se dezvolte mereu pînă chiar în veacul al XXI-lea.
Prima profesie de birocrat ce a devenit respectabilă a fost cea de conțopist. Multe din casele care au mai rămas în picioare de atunci au fost ale conțopiștilor, ale funcționarilor vremii. Cartierul Primăverii, atît de rîvnit mereu, apoi Vatra Luminoasă și altele sînt doar cîteva dintre ele. Au urmat, mai tîrziu, celelalte. De aceea, arhitectura caselor din acea perioadă se schimbă. Se renunță la logiile închise după modelul din Fanar, la stucaturile tencuite, la panourile pictate din case după același model al Istanbulului; rămîn, în schimb, valoroase, dulapurile de argint cu sidefuri, oglinzile în ramă poleită lucrate de meșteri pricepuți tocmai la Veneția, statuetele, vasele realizate de orfevri renumiți sau bijuteriile vîndute din cauza vremurilor pe bani puțini și împrăștiate mai peste tot. Așa cum s-a întîmplat cu multe averi, cu și mai multe colecții, pinacoteci, cu cîte și mai cîte. Astăzi, cu nostalgie, le revăd la tîrgurile din ce în ce mai dese de antichități sau în cele de vechituri în care, paradoxal, după atîta vreme, apar din ce în ce mai multe obiecte, mobile, ce au aparținut acelor vremuri.
Vechea Cale a Moșilor, apoi B-dul Hristo Botev, strada Traian Vuia, strada Șepcari, fostă a celor ce confecționau, evident, șepci pentru lucrătorii vremurilor de dinainte, apoi modesta stradă Cernica, strada Maria Rosetti, strada dr. Lister sînt doar cîteva din locurile unde timpul parcă a stat pe loc, unde încă nu s-a distrus totul, unde oameni harnici și cu bani au reabilitat ceea ce se putea reabilita, păstrînd pentru frumosul București semne ale frumuseții de altădată.
Asemenea locuri sînt însă puține. Bucureștiul de altădată, cel romantic, cel maiestuos în părțile sale selecte, în centrul înnobilat de clădirile monumentale făcute din bani publici și care dau încă valoare orașului, începe să dispară. Din ce în ce mai mult.
Lumea, astăzi, măcinată de griji și lovită de decadență, a uitat pînă să se și distreze. Cluburile din centrul vechi, din Dorobanți, din Herăstrău și de prin alte puține locuri au rămas singurele alternative pentru mulți tineri. Dar nu pentru toți.
De aceea, sînt fericit să văd teatrele pline, sălile de concert pline, să văd tinerii în noaptea muzeelor, sau în cea a expozițiilor, bibliotecilor, sau în cea a galeriilor, cum stau înșiruiți ore multe pentru a se apropia de frumos.
Și atunci imaginea vechiului București se transfigurează, capătă, parcă, alte contururi, încep să văd din nou tineri frumoși ținîndu-se de mînă pe sub sălciile plîngătoare din parcuri, îi văd dansînd din nou îmbrățișați într-un dans ce nu se mai termină, pe o muzică de altădată, caldă și romantică, aud, parcă, tropăitul cailor, legați la echipaje elegante, pe piatra de granit din jurul Arcului de Triumf, în drum spre șosea, văd bărcile cu coviltir ce ascund îndrăgostiți și care se leagănă, parcă, singure, pe apa curată a lacurilor.
Și atunci nu mai regret. Continui să iubesc Bucureștiul, cu îndîrjirea nostalgicului incurabil…

Prof.Univ.Dr. Eugen Blaga

8 februarie 2015