Cu o istorie de peste un secol și jumătate în România, Institutul Sfânta Maria, cunoscut și sub numele de Pitar Moș, după numele străzii pe care a fost situată mănăstirea și școala, a fost un focar de cultură, de educație aleasă și o familie pentru cei prezenți în Institut. În perioada interbelică, a fost considerată cea mai bună școală de fete cu internat din București, condusă de Domnișoarele engleze, călugărițele catolice.
În anul 1852, Barbu Știrbei, Domnitorul Țării Românești, le-a cerut în mod insistent surorilor Institutului Beatae Mariae Virginis din München să întemeieze o școală de fete în București, capitala țării. Cu invitația și acordul Episcopului Michel-Angelo Conte di Parsi, primele surori au sosit în București.
Ceea ce a făcut din Institutul Sfânta Maria un centru de cultură și educație aleasă a fost seriozitatea și dedicarea surorilor. A fost pus accent deosebit pe educația temeinică și pe ordine. Fetele au fost crescute în dragoste și teama lui Dumnezeu, învățate să respecte regulile bunei-cuviințe, să fie punctuale și ordonate și să aibă mereu o ținută feminină și demnă. Pe lângă aria obligatorie de studiu, tinerele fete primeau lecții de limbi străine: germană, franceză, engleză și italiană. Multă atenție a fost acordată studiului muzicii, artelor și lucrului de mână. Se îmbina foarte bine latura teoretică a formării cu cea practică.
Familia regală participa regulat la liturghia duminicală. Regele Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, primul rege al României, însoțit de Regina Elisabeta, lua parte în fiecare duminică la Sfânta Liturghie din capela surorilor. Ulterior, îl însoțea și Principele Ferdinand, moștenitorul tronului. Când acesta a devenit la rândul său rege, era și el prezent cu aceeași regularitate la serviciul divin.
Pe lângă activitatea de educație, maicile au fost implicate și în domeniul social. Oriunde erau suferințe de alinat și nevoi, surorile se avântau să dea o mână de ajutor. De exemplu, în timpul primului război mondial din 1916-1918, când a izbucnit epidemia de tifos exantematic, soldații români bolnavi au fost îngrijiți de maicile din Institutul Sfânta Maria, într-un moment în care nimeni nu a avut curajul să facă acest lucru.
Un alt exemplu îl constituie întreținerea unui cămin de 30-40 de copii orfani, ajutoarele oferite unor azile de bătrâni, cât și mici școli de care se ocupau maicile în cartierele sărace. De aceea, nu este greu să ne imaginăm de ce Institutul din București a fost supranumit „Casa de oaspeți a Bunului Dumnezeu”.
Pe timpul celui de-al Doilea Război Mondial, dormitoarele celor 300 de eleve internate la Institutul Sfânta Maria, au fost transformate în săli de spital pentru soldații români răniți, aduși de pe frontul de Răsărit. Fiecare sală era dată în îngrijirea unei maici, restul maicilor ajutând peste tot unde era nevoie.
Această activitate rodnică a surorilor Institutului Sfânta Maria — care a avut în grijă cinci școli mari, de la grădiniță până la bacalaureat, și de care s-au bucurat multe generații de fete — a fost distrusă într-o singură zi, pe data de 3 august 1948. Din cauza proaspătului regim comunist instalat la cârma țării, după aproape un secol de activitate desfășurat de surori, cel mai vechi dintre liceele de fete din Principate a fost nevoit să-și închidă porțiile. Toate școlile particulare sau confesionale au avut aceeași soartă în acea zi. În clădire au fost instalate Școala Tehnică Sanitară și Institutul Pedagogic Româno-Sovietic. Capela a devenit sediul Arhivelor Ministerului Sănătății, azi fiind într-o stare destul de precară. Într-un alt corp al clădirii, mai bine întreținut și renovat, funcționează acum Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București.
Până la sfârșitul lui ianuarie 1949, maicile de naționalitate străină au părăsit țara, iar cele românce au fost trimise în familiile lor. Au rămas 25 de maici de naționalitate străină, care, fie din cauza vârstei sau a sănătății, nu au putut suporta călătoria. Ele au fost aduse la Ferma Sfânta Agnes a Institutului Sfânta Maria, din Popești Leordeni .
Aici au putut, după multe greutăți, să fie grupate maicile în vârstă, străine și un număr de maici tinere românce, care au refuzat să plece în familiile de proveniență sau în altă parte, rămânând ca un centru viu din care ulterior, după 1990, și-au reluat activitățile.
Comunitatea de surori de la Popești-Leordeni, a cărei superioară era Sora Benedicta Blaj, a devenit după 1990, comunitatea în sânul căreia au fost primite și au fost formate noile tinere care au intrat în congregație, și din care s-au născut noile comunități.
Din anul 2003, Institutul Apostolic fondat de Mary Ward la începutul secolului al XVII-lea și recunoscut de Biserică în anul 1877 sub numele de Institutum Beatae Mariae Virginis (IBMV) se numește în mod oficial Congregatio Jesu, cu mai multe comunități în București și în întreaga țară, cu activități în domeniul educațional și social-caritativ
( din volumul „O Școală la răscrucea istoriei: Pitar Moș 1856-1848” –
2016/Daniela Mare CJ – Coordonator )
Va urma
