Șerban Cionoff: MIRCEA ELIADE ŞI CAPCANELE „FRENEZIEI DE A –I VORBI DE RĂU PE ROMÂNI”

Discuţiile stârnite pornind de la textul cam neinspirat redactat al Legii nr. 217/2015 au readus în actualitate un subiect foarte dureros şi anume năravul unor dintre noi de a vorbi de rău despre România şi despre români, doar aşa, ca să pară a fi în acord cu nu mai ştiu ce curent ideologic la modă, pentru a fi pe placul unora sau altora „din afară” şi, câtuşi de puţin în ultimul rând, în scop de vendetă personală sau colectivă.
Incontestabil, neamul românesc are mari şi multe calităţi, aşa după cum are şi defecte. Iar cine vrea să îşi facă o părere solidă şi corectă despre psihologia poporului român va avea numai de câştigat din lectura a două lucrări capitale, scrise, la distanţă de cam două decenii una de alta, de Dimitrie Drăghicescu, respectiv de C Rădulescu Motru. Aşa după cum istoria neamului şi a culturii noastre au pagini glorioase dar şi umbre apăsătoare.
Numai că, de la o vreme, sub pretextul că vor să termine , o dată pentru totdeauna, cu „rămăşiţele naţionalismului comunist” o serie de autori au purces la o furibundă campanie de denigrare a operelor unor personalităţi marcante ale culturii şi spiritualităţii noastre doar pentru că aceştia au împărtăşit, pentru mai multă sau mai puţină vreme, anumite ideologii care au marcat, în tragic, destinele ţării noastre şi ale umanităţii.
Aşa s-a ajuns ca, după ce la începuturile perioadei comuniste, să fie puşi la index mari nume ale culturii , artelor şi ştiinţelor pentru că erau consideraţi ca exponenţi ai burghezo – moşierimii reacţionare, în prezent, asistăm la o operaţiune de punere sub cheie a multora dintre mai vechii excomunicaţi precum şi a altor nume de referinţă ale spiritualităţii naţionale sub acuzaţia că ar fi exponenţi ai unor ideologii reacţionare şi anti-umaniste, în principal ai fascismului şi comunismului. Curios lucru, nu se vorbeşte, însă, nimic despre iredentismul şovin al celor care halucinează, public despre „refacerea Ungariei Mari” şi despre „ crimele Trianon-ului”! Fapt semnificativ, asemenea spirite ultra – revanşarde îşi susţin multe dintre otrăvitele lor teze despre România şi despre români pe alegaţiile – mai corect spus: aberaţiile!- unor autori care s-au auto-erijat a fi singurele voci reprezentative ale societăţii civile!
Poate că ar părea de prisos să mai fac această menţiune,, dar vreau să accentuez şi cu această ocazie că una este analiza critică, serioasă, solid argumentată şi temeinic documentată a operei şi personalităţii autorilor puşi în discuţie şi cu totul alta anatemizarea şi aruncare lor „la lada de gunoi a istoriei”. Nu aşa au procedat, în asemenea situaţii, ţări simbol ale spiritului democratic, modern şi bine au mai făcut! Exemplul cel mai la îndemână care îmi vine acum în minte fiind cel al marelui filosof german Martin Heidegger care, pentru că a fost membru al partidului hitlerist NSDAP , a fost supus unei perioade de „de-nazificare”, iar în 1950, a fost reintegrat în corpul universitar. De prisos să mai spun că nimeni, nici-un cercetător serios nu s-a gândit să treacă la index cărţile sale- în primul rând „Sein und Zeit”- doar pentru considerentele ideologice menţionate mai înainte. La noi, însă, se pare că unii bătăioşi vor să fie chiar mai catolici decât o cerea indexul papal abolit,el însuşi, acum mai bine de cinci decenii!
Deloc întâmplător, în discuţie, au fost aduse texte esenţiale, definitorii, luări de poziţie ale unor cărturari esenţiali ai neamului nostru în care asemenea bolnăvicioasă înclinare era sancţionată cu toată severitatea meritată. Bunăoară, a fost reeditat un text al lui Mircea Eliade, apărut prin 1934, şi care poartă un titlu absolut edificator: „A nu fi român”.Iată un pasaj care sintetizează crezul autorului:„Nu cred că se află ţară europeană în care să existe atâţia intelectuali cărora să le fie ruşine de neamul lor, să îi caute cu atâta frenezie defectele, să-şi bată joc de trecutul lui şi să mărturisească în gura mate că ar prefera să aparţină, prin naştere, altei ţări”.
A fost, după cum bine se ştie, o vreme când Mircea Eliade ( dar nu numai el) era un prohibit, aşa după cum poate puţini ştiu în ce împrejurări anume a început „reabilitarea” autorului lui „La ţigănci”. Un subiect, aş spune fulminant, asupra căruia s-a oprit, cu documente solide, Grigore Traian Pop în cartea sa „Mircea Eliade Nobelul interzis”, în care se vorbeşte pe larg despre campania de denigrare la care a fost supus marele cărturar şi la care au fost atraşi şi o serie de conaţionali ai săi şi ai noştri. Care conaţionali au trecut în plan secund (eufemistic spus!) faptul că acest glorios premiu era pe cale să fie decernat unui reprezentant de marcă al spiritualităţii româneşti şi au aruncat pe piaţă numai şi numai acuza că el a avut, într-o anumită perioadă, simpatii pentru mişcarea legionară.
Dar lucrurile nu se opresc aici fiindcă jocul perfid al întâmplărilor a făcut ca, la un moment dat, Mircea Eliade însuşi să fie atras într-o capcană şi aceasta una cu miză politică- mai bine spus „politicianistă”(ca să respectăm termenul atât de nimerit pe care l-a folosit C Rădulescu Motru). Astfel, după cum a istorisit bine documentatul eseist Dan Ceachir, prin 1960, imediat după ce a rămas „afară”, Petru Dumitriu a făcut primele tentative de a publica o carte la prestigioasa editura Gallimard. Formal, o carte scrisă de Petru Dumitriu, un emigrant de marcă, fost nomenclaturist al PMR, era tocmai ceea ce şi-ar fi dorit diaspora românească de la Paris. Numai că- şi aici intervine jocul parşiv al politicianismului meschin-, mai marii acestei diaspore nu îi puteau ierta autorului faptul că în trilogia sa „Cronică de familie” a făcut o serie de portrete „în culori tari” mai multor familii ale nobilimi neaoşe de dinainte de 23 august 1944. În consecinţă, au decis să îl blocheze direct la editură. În acest scop, a fost invitat Mircea Eliade însuşi care, conforma celor cerute de către liderii diasporei din capitala franceză, i-a cerut directorului editurii, Gaston Gallimard, să nu îl publice cu nici-un chip pe renegat. După ce l-a ascultat pe pledant, gazda nu i-a mai spus decât atât: „ Prea bine, domnule Eliade, Petru Dumitriu nu va apărea la noi, dar să ştiţi că pe scaunul pe care staţi, a stat el, acum o oră, şi mi-a vorbit despre dumneavoastră cu o admiraţie cum nu mi-a fost dat să mai aud”.
Orice comentariu mi se pare absolut de prisos!…