Șerban Cionoff: NU CĂ ÎMI ESTE DRAG LIVIU DRAGNEA, DAR ÎMI ESTE DRAG ADEVĂRUL!

Să o spun, din capul locului, pe cea dreaptă. Nu îl cunosc pe Liviu Dragnea şi nu am nici-un interes- pe linie de partid şi de stat – să îi iau partea, în public sau în particular. Dar nici nu pot trece prea uşor peste această nouă samavolnicie, samavolincie crasă a (in)justiţiei. Refuz să scriu sau să spun a ”justiţiei române” fiindcă, în nic-un caz, teroarea, strâmbătatea judecăţii, părtinirea piezişă şi alte asemenea mizerii cu dezastroase efecte asupra persoanei şi a comunităţilor, nu s-au aflat între acele date care definesc profilul psihologic şi moral al românilor. Dar, din păcate, nici nu pot nega faptul că suntem ţara în care( sau şi despre care?!) Grigore Alexandrescu şi-a scris fabula cu toporul şi pădurea…
Să revenim, însă, la aşa-zisa sentinţă dată azi dimineaţă prin care cetăţeanul român Liviu Dragnea a fost condamnat la un an cu suspendare. Printr-o urâtă potriveală a lucrurilor tot despre o suspendare, dar de o cu totul altă natură, a fost vorba şi în cazul Amiralului Dezastrului Naţional. Numai că, atunci, au apărut ca ciupercile după ploaie nişte anumiţi emisari veniţi dinspre anumite zări care, în sfidarea directă a voinţei liber exprimate de către marea majoritate a românilor, l-au păstrat pe Demisul Naţional la cârma destinelor acestei ţărişoare şi aşa urgisite.
După cum bine se cunoaşte, dosarul aşa-ziselor abateri de la lege care i s-au adus ca acuzaţii zdrobitoare lui Liviu Dragnea a fost judecat cu o suspectă celeritate, iar ÎCCJ-ul, ocârmuit de către absolut independenta din punct de vedere politic Livia Stanciu, nici nu a mai stat prea mult pe gânduri pentru ca să pronunţe sentinţa. Lucru care nu se poate spune şi despre dosarele în care a fost implicat direct, ca făptuitor, însuşi Traian Băsescu. Dosare care , fără doar şi poate, vor fi tărăgănate până la”Sfântu*Aşteaptă”, iar judecarea lor se va face, fix şi precis, la două trei luni după Judecata de Apoi. Aşa încât nici cu gândul nu trebuie să cutezăm a ne gândi că vre-un dosar „cu şi despre „Traian Băsescu va ajunge tocmai la ÎCCJ. Ştiut fiind, bunăoară, ce sertare bine zăvorâte are DNA-ul…
Între timp, vedem că dinspre niscai ambasade plecă spre spaţiul public mesaje de îngrijorare şi imagini cu oareşce degete mustrător ridicate cum că de ce şi-au permis parlamentarii să modifice Codul Penal şi Codul de procedură penală clocite de către Cătălin Predoiu? Nu voi face acum cap de ţară din împrejurarea că taman acelaşi Cătălin Predoiu a făcut- şi,încă, taman azi dimineaţă!- o vizită la o anumită ambasadă protestatoare şi nici nu voi face,aici, aprecieri despre cum poate fi numit gestul unor diplomaţi străini de a se pronunţa asupra unor treburi în care parlamentele statelor unde respectivii diplomaţi sunt acreditaţi. Voi spune, însă, foarte direct că iniţiativa de a trimite la coş aberanta sintagmă „suspiciuni rezonabile”, la pachet cu procedura care o aplica, este salutară, corectă şi mai ales perfect democratică.
Şi asta pentru că dreptatea se judecă nu după suspiciuni şi după zvonuri, ci după probe consistente, solide şi corect administrate. Altfel spus, nu după cum dictează prokurorii, pe care i-a adus cu anasâna în corpul magistraţilor o altă favorită a unei distinse reprezentanţe diplomatice care o socotea stea călăuzitoare întru labirintul trebilor (in)justiţei din ţara în care s-a scris fabula cu toporul şi pădurea. Magistratură din care ministrul (încă) în exerciţiu al justiţiei a declarat , fără reticenţe şi fără să clipească o secundă, că el nu îi va scoate. Citându-l, în sprijin, şi pe premierul Victor Ponta. Afirmaţie abuzivă, revoltătoare, căreia nici până azi nu i s-a dat replica meritată, în conformitate cu normele unui stat de drept.
Revenind, iarăşi, la subiectul condamnării lui Liviu Dragnea, nu pot încheia decât subliniind foarte decis că, o dată cu această aberantă decizie (in)justiţia din arealul statului nostru naţional şi–a mai tras încă un autogol de zile mari.
De unde şi încheierea: nu îmi este prieten Liviu Dragnea, dar îmi este prieten Adevărul. Adevăr care, din ce în ce mai des, se vede treaba că a devenit inamic declarat al (in ) justiţiei din amărâta noastră ţărişoară în care nu degeaba a apărut povestea despre”zidul părăsit şi neisprăvit”.