VASILE ASTĂRĂSTOAE: Un subiect “tabu” – iatrogenia

M-am hotărât să scriu despre un termen care există de câteva sute de ani, dar despre care se vorbește puțin sau aproape deloc: despre iatrogenie.
Pare paradoxal, dar există o adevărata „conspirație” cu privire la definirea și dimensiunea epidemiologică a iatrogeniei. Uneori chiar o manipulare semantică. Mergeți la DEX și observați că iatrogenia este definită fie ca o stare psihica produsă sau agravată pe cale psihogenă, fie producerea unei boli de un medicament prescris luat în doze prea mari sau timp prea îndelungat. Fals sau parțial adevărat. În realitate, lucrurile stau cu totul altfel: iatrogenia provine grecescul iatros = medic și genon = geneză, a produce. Termenul de iatrogenie înseamnă orice patologie sau eveniment indezirabil indus de o intervenție în cadrul sistemului de sănătate. Cu alte cuvinte iatrogenia cuprinde erorile medicale (imputabile sau neimputabile), evenimentele adverse, actele medicale nenecesare, tratamentele inutile, patologii induse de dezvoltarea tehnicii etc.
Paradoxal, deși se estimează că patologia iatrogena ocupă locul 4 în morbiditatea si mortalitatea generală, ea nu apare în clasificarea OMS privind cauzele de boală, fiind raportată și codificată la manifestarea respectivă fără a se menționa etiologia. Există puține studii privind iatrogenia în literatura mondială și națională. De exemplu, în România asupra acestei patologii s-au aplecat, din ceea ce știu eu, profesorul Gabriel Ungureanu la Iași și Ioan Bruckner la București. Din studiile mondiale reținem însă că în anul 2001 în Statele Unite ale Americii existau între 44.000 – 98.000 de decese pe an datorită patologiei iatrogene. Ivan Ilich în Nemesis Medicina acordă un spațiu mare iatrogeniei, arătând că de fapt progresul medicinei (mai ales consumul de medicamente) dezvoltă un comportament dependent, de consumator, al populației și produce alte boli. Dar nu numai asta. Aplicarea mecanică a ghidurilor și protocoalelor contribuie și ele la iatrogenie deoarece se raportează la populații și nu la individ. Medicina defensivă prin investigațiile ne-necesare crește nu numai costurile, ci și riscurile unui incident iatrogenic.
Nu trebuie să omitem și participarea pacientului la geneza patologiei iatrogenă. Astăzi, când schemele terapeutice sunt complicate, un pacient cu tulburări de memorie sau necompliant, un pacient care nu are educație terapeutică, poate să facă confuzie între medicamente, să nu respecte posologia, și astfel să determine apariția unei patologii iatrogene. Auto-diagnosticul și auto-medicația, apelarea la informații neverificate (de pe internet sau de la alți pacienți), la terapii alternative nerecomandate la boala în cauză etc. au o pondere importantă în geneza unor patologii.
De ce nu se vorbește și nu se raportează patologia iatrogenă?
Din orgoliu, frică, incompetență, interese financiare și încredere absolută în tehnici și tehnologii.
Există un consens între medici, decidenți, pacienți și presă. Medicii nu vor să recunoască că progresul medicinei este însoțit în mod obligatoriu și de dezvoltarea unei patologii iatrogene. Decidenții nu vor să recunoască că sistemul, cât de bun ar fi are riscuri și nu vor să-și asume responsabilitatea. Pacienții fetișizează rezultatele științei, nu concep că sunt situații în care medicina este neputincioasă și nu vor să își asume riscul activității medicale lăsându-l în întregime pe seama medicilor. Solicită terapii și investigații „noi”, „moderne” care nu sunt necesare, supunându-se în mod gratuit riscurilor. Iar presa, în goana după senzațional și având atâția tolontani în rândul ei, nu înțelege sau nu vrea să înțeleagă riscurile și erorile neimputabile din domeniul medical.
Exemplu – farmacovigilența. Există în toată lumea registre în care se înregistrează reacțiile adverse ale medicamentelor și vaccinurilor. Dar raportarea întotdeauna este sub dimensiunea fenomenului real. În România se înregistrează reacțiile adverse la medicație la Agenția Națională a Medicamentului și Dispozitivelor Medicale. Pentru a stimula medicii să facă aceste raportări, Colegiul Medicilor a luat decizia de a considera fișa de farmacovigilență drept Educație Medicală Continuă și de a acorda un număr de ore pentru fiecare raportare. Credeți că a crescut numărul de raportări? Răspunsul este nu. Medicii din cauza presiunii la care sunt supuși (de presă și administrație) nu raportează. Când eram medic la circa am avut un caz de șoc anafilactic la Romergan, medicament utilizat atunci pentru a combate șocul anafilactic. L-am raportat și consecința a fost că mi s-a acordat un premiu. Acum dacă l-aș raporta m-aș trezi cu un articol în presa noastră ultracompetentă cu privire la grava eroare pe care am făcut-o, administrând acest medicament fără să testez intoleranța la pacient (deși o asemenea testare nu are nicio valoare practică). Și DSP-ul și MS le-ar da lor dreptate.
Exemplu: O doamnă sau domnișoară din grupul ziariștilor tolontani scrie un articol plin de mânie față de medicii români și sistemul de sănătate din România. O tânără cu un viitor strălucit în IT se operează (chirurgie bariatrică) pentru obezitate la un spital din Copenhaga. După intervenție apare complicația fistulă și bineînțeles de aici complicațiile infecțioase. Deoarece costurile sunt mari, este adusă în România și trece prin Spitalul Militar, după care ajunge la terapie intensivă la Spitalul Floreasca unde datorită peritonitei și septicemiei decedează. Cine sunt vinovații? Bineînțeles medicii români care au îngrijit-o. Plecând de la acest caz, ziarista respectivă în delirul ei ne spune că în România se moare de TBC și chiar de gripă. Cu alte cuvinte în alte țări este normal să se moară de TBC multidrog rezistent și de gripă cu complicații, numai în România nu. Mă aștept ca în buna tradiție românească să se deschidă dosar penal medicilor din România (celor din Copenhaga nu pentru că ei se prezuma ca sunt competenți fiind din altă țară) să se sesizeze domnul Vlad Voiculescu și domnul Dacian Cioloș și să trimită corpul de control după care să închidă secția de terapie intensivă de la Spitalul Floreasca. Vi se pare absurd un asemenea scenariu? Mie nu. Și în final soluția care se afirmă întotdeauna este privatizarea sistemului medical. Credeți că odată cu privatizarea totală a sistemului medical dispare patologia iatrogenă?
În concluzie consider că iatrogenia este un subiect „tabu” deoarece ne obligă să ne gândim la viitorul medicinei și la o alegere: ne întoarcem la medicina individualistă, hipocratică în care există doar doi parteneri (medicul și pacientul), iar interesul persoanei bolnave primează față de interesul colectiv sau continuăm pe drumul medicinei colectiviste, utilitariste în care dreptul persoanei este neglijabil în raport cu colectivitatea, iar între medic și bolnav se interpun structuri administrative, politice, comerciale care îi sufocă? Sau poate gândim a 3 cale.