Am venit de la un film emoționant și dur. Am comunicat cu un ecran de cinema timp de 119 minute. Am privit ca un copil de 12 ani care sunt , imaginea cumplită a războiului. Am văzut povestea unor prieteni soldați cu o misiune cruntă: oprirea unui atac fatal pentru 1600 de oameni ce picau într-o capcana nemțească și găsirea fratelui unuia dintre ei. Cel care trebuia să-și găsească fratele a fost omorât de un neamț pe care doar voia să-l ajute, fiind rănit.

Povestea războiului, plină de atrocități, a fost ținută de camaradul decedatului care, din promisiunea făcută, a dorit să oprească atacul și să găsească în viață fratele.

A călcat pe cadavre, a fost rănit, a luptat, și-a pus în pericol viața și și-a dus misiunea la sfârșit.

Acum, eu copilul, vin cu întrebarea: La ce bun războiul? Am privit, cu lacrimi în ochi, războiul și povestea reală, cu toate ororile ei. Filmul a fost făcut după relatarea plină de adevăr a bunicului regizorului ce a fost în război și a trăit asta. Am văzut o realitate ce pentru mine este nouă. În telefoane și televizor nu văd niciodată o astfel de lume.

Am observat odată și odată ce a pătimit străbunicul meu în cei patru ani de război, culminând cu luptele de la Mărășești. Mi-aș fi dorit să fie aici, să-mi spună întâmplări din tranșee, sau ce se mai poate afla despre război.

Filmul s-a numit ,,1917: Speranță şi moarte”. Părerea mea e că merita Oscarul.

Şi mai e ceva. Aristotel ne-a lăsat o zicală – ”Provocăm război ca să putem trăi în pace” .
Dimpotrivă! Fără război, putem trăi liniștiți viața alături de părinți, copii și bunici. Fără, fără, fără război!