Lucian Avramescu: Schimb de opinii între prizonieri

 

Nimic mai la îndemâna Omului decât starea de a fi prizonier. Tu, prietene îmi vei vântura ponciful libertății și cu cât sânge am plătit-o. Dar ce e libertatea în sechestul de a te naște fără să fii întrebat, pe o planetă limitată, mereu făcând față rigorilor – ca niște gratii – pe care tu ți le-ai construit și comandat?

Cum să nu plâng, zice o femeie de vârstă medie, italiancă, dar care se exprimă fără cusur în limba română? Mi-au luat soțul de parcă-l duceau la execuție și execuție a fost. A murit singur fără să putem să ne atingem de adio.Ultima imagine a lui a fost  ca prizonier. Nimeni nu i-a mai dat drumul. Așa că moartea l-a găsit gata încătușat, bun de dus în cuptor, fiindcă alte căi nu există. La noi starea de moarte e identică stării de război, cu toate cruzimile măcelăririi la boionetă. Pe front, răniților li se tăia piciorul cu fierăstrăul, fără anestezie, până leșinau de durere și nu mai simțeau nimic. Eu am leșinat și mi-am găsit apoi piciorele întregi, dar sufletul mi-e măcelărit și pângărit.

Distribuie prietenilor

De ce vorbești românește când suferi, italianco? Fiindcă sunt româncă și durerea te întoarce acasă. Când suferi, visezi părinții morți și vorbești cu ei în cimitire înflorite, cum visa Eliade doar în limba română.

Mai ai tu, mai avem noi toți, un acasă și cum îl localizăm? Pe pământ molima coronavirus dă petreceri monstruoase!

Tocmai asta-i! Ne-au fost șterse potecile copilăriei și am învățat să uităm. Gripa asta mondială, mai rea ca ciuma, fiindcă nimeni nu știe nimic despre ea, stăpânește și rânjește prin geam spre mine, văduvă de curând a singurătății mele, femeie cernită care se dezvățase să plângă.

Nimic mai la îndemâna Omului decât starea de a fi prizonier. Tu, prietene îmi vei vântura ponciful libertății și cu cât sânge am plătit-o. Dar ce e libertatea în sechestul de a te naște fără să fii întrebat?

Primăvara, îmi scrie o prietenă a muțeniei mele, care-mi spusese că nu mai poate înțelege nimic din ce spun ( sunt ultimele încercări ale iluziei de a fi cum eram) mă îndeamnă să fiu puternic. Auzindu-mă ”vorbind” nu și-a putut ascunde spaima. Ea crede că primăvara va veni pe sub uși, cu magnoliile ei, cu zambilele care au salutat revenirea mea acasă. Va fi bine!

Da, suntem învățați, de mici, cu starea de a ne fi prizonieri. Acum pe o planetă luată în stăpânire de niște extratereștri mici și pernicioși. Farfuriile lor zburătoare caută coronoporturi unde se instalează și fac tabere de curățire. De ce au ales Italia, de ce au ales Lacul Cuomo, pe care luneca  barca în noapte a fugarului îndrăgostit Hemingway, altfel doar un luciu întunecat de apă,  și nu bogata în artă Florența, cu Familia Medicii și uriașele ei colecții de artă? De ce nu au ales – dacă-s iubitori de locuri împănate de arta umanității – acești extratereștri minusculi și răi, Domul din Milano, David al lui Michelangelo, Capela Sixtină? Invazia acestor extratereștri pare stranie, mai degrabă lacustră, ca un poem de Bacovia.

Infirm, încerc în mica mea pușcărie, departe de copila mea cea mică și de ceilalți, mai mari, exerciții de gând. Gândul nu-ți va fi atins, mi-a zis acum o lună un doctor. Vei muri, atunci când vei muri, lucid. Ai acumulări în cap pentru încă două vieți. Și ce fac cu ele? Ce ai făcut mereu, scrii, comunici, te dedici.

Ce simple-s condamnările! Trăim, dar nu în premieră, pe un pământ de condamnați, unde au locuit cândva dinozaurii.