Întrebările, neroade adesea, ți le poți pune singur. Ele vin însă din neantul confuz al zilei de azi, unde președintele celui mai puternic stat se laudă că se află, ca șef, în război. Nu s-a comparat cu Alexandru cel Mare sau Napoleon, dar sugerează că e mai mult de atât. Îi lipsesc însă măreția și geniul strategic. Și alți șefuleți de stat, unde de pe câmpul de luptă al țărilor lor sunt culese zilnic cadavre tragice, lipsite de eroism, se cred comandanți de oști.
Eu nu cred că pandemia e război. O tot repet. În război sunt reguli, prizonierii sunt luați, e drept că uneori după ce ce li se taie capul, inamicul, până la trădări și conspirații, e vizibil. Are reguli oarecum umane, în cruda lor inumanitate.
Ceea ce ni se petrece nouă acum, sub porecla cuprinzătoare pandemie, pulverizează orice regulă și anulează dreptul la inteligență strategică. Toți comandanții de oști strigă luptătorilor, care sunt și victime certe sau relative, să stea în casă. La bombardament, sirenele te chemau în adăposturi subterane. Acum staționarea la domiciliu, binevenită pentru unul care citește și scrie, asasină și insuportabilă pentru cel care se plictisește singur, conviețuind fără voie cu golul și nulitatea, descoperindu-se neinteresant, este salutată ca soluție și medaliată ca demnitate cetățenească. Cine încalcă decretul militar este executat marțial cu o amendă pe care n-o pot acoperi nici strănepoții.
Statul în casă a mai fost recomandat cândva în Noul Testament, iar ordinul venea de la Comandantul Suprem. Azi comandanții sunt, pe planetă, politici, și nu au, niciunul, genialitate divină.
Deosebirea dintre război și coronavirus e că primul pune la pământ ziduri, dărâmă cu bomba și tunul orașele, catedralele, bisericile. Al doilea păstrează zidurile care pot deveni, conform unor prognoze pe care refuz să le cred, cavouri. Când nimeni nu va mai fi să incinereze morții, ei vor putrezi în case. Va rămâne o planetă cu metropole splendid păstrate, pe străzile cărora se vor mișca mistreții și caprele sălbatice, imune la virus. O planetă muzeală, cândva albastră, va depune mărturie despre neputința omului care s-a vrut Dumnezeu și, asemenea lui Satan, a ratat.
Firește, am încercat această comparație, polemizând cu oameni la care nu am acces și nici nu-mi doresc. Rămân la convingerea, exprimată în scrisorile mele rimate, că virusul va fi bătut de magnolii, iar trandafirii, desfăcându-se învolt, vor vaccina, prin reînvățarea iubirii, umanitatea care s-a predat.
