Lucian Avramescu: Despre unul care a ținut fasole în sicriul pe care și-l făcuse pentru înmormântare

Niciodată n-am ascultat o slujbă religioasă de la un capăt la celălalt. Am mers la biserică mereu în Noaptea de Înviere, cât mai aproape de miezul nopții, să iau lumină cu ai mei. Locuiam pe Sfinții Voievozi, unde stau acum copiii cei mari, cu cei trei nepoți pe care-i am. Preotul ieșea pe trepte, iar noi așteptam afară lângă un rond de flori care înconjura o magnolie sădită de ierarhul care era nou atunci în parohie, dar împlinea și misia de decan la Teologie, un bărbat cu barbă neagră, chipeș, autor de cărți. Când anunța, ieșind pe trepte, în fața pridvorului bisericii, ”Veniți de luați lumină!” se crea o anumită înghesuială. Eu așteptam până când, din flacără în flacără, de la enoriaș la enoriaș, sosea și aproape de mine lumina aceea care avea ceva tainic în ea, cu toate că era o simplă flacără de lumânare.

Nu-mi plăceau lumânările, abia apărute atunci, azi la modă, închise în niște borcane roșii cu găurele. Plecam acasă, care nu era departe – peste stradă de biserică – protejând, cum învățasem de mic, flacăra lumânării în căușul palmei. Nu rămâneam la slujbă. Fosta mea soacră stătea până la ziuă, când noi isprăvisem de ciocnit ouă roșii, de înfulecat drob de miel și celelalte, mai puțin cozonac, o pâine dulce cu mirodenii și ciocolată încolăcită în interior care mie nu mi-a plăcut niciodată.

În Săptămâna care se cheamă Luminată, la Sângeru am ascultat din grădină prima dată slujbe întregi, venite prin sonorități electronice, din pridvorul bisericii de sus. Distingeam vocea plăcută a lui Mădălin Moșneanu, preotul care mi-e și rudă nu foarte de departe, din partea mamei. Nu am simțit nimic tragic în aceste slujbe fără enoriași, care răsunau peste tot satul, acoperind câteva ore concertele păsăretului sălbatic sau al curții. Credința a biruit în aceste zile, cu țăranii ascultând reculeși din curți și grădini, iar preotul a căpătat o solemnitate pe care în incinta lăcașului strâmt, cu oameni care se mai ciondănesc pe un loc în strană, n-o avea. Sus, în cerul care s-a păstrat senin în toate acele zile, își relua locul Dumnezeu, prea adesea detronat de gălăgia unui pământ rămas fără reguli. Așa am ascultat, între pomii sădiți de mine, primele slujbe cu totul, ținute de un preot singur, iar muțenia mea m-a ferit de atingerea verbală cu vreun vecin care ar fi stricat taina. Coronavirusul a readus bisericii solemnitatea credinței risipite.

Distribuie prietenilor

Nu e prima dată când mă gândesc să fiu îngropat în grădină, aici unde sute de pietre adunate în ani, sculpturi ale meșterilor țărani – unele cu semnificație religioasă – mi-ar veghea neființa. Dar vorbesc rar despre asta, fiica mea cea mică excluzând varianta că eu voi muri vreodată, iar muțenia e diagnosticată de ea sever ca un episod trecător.

Am prieteni care și-au zidit cavouri, și-au cumpărat locuri de veci. Doctorul Eliade Rădulescu, născut pe deal, la Podgoria, mai mare ca vârstă cu doi ani, m-a vizitat anul trecut cu soața, profesoară de biologie din Lipănești, să-i dau adresa unui pietrar. Și-a comandat o cruce dublă, cum am eu unele vechi, expuse în Muzeul Pietrei. Cei doi soți, că-s monumente funerare de familie, se țin prin brațul Răstignitului în veșnicie. Se țin de mână, nedespărțiți și dincolo de moarte, pe cruci lipite.

Vorbeam atunci amuzați, muțenia nu se instalase confortabil în viața mea și l-am luat în răspăr, fiindcă și doctorul te taie-n bancuri, despre moarte. Ce subiect mai vesel pentru unul care vine să-și comande cruce? Pari vioi, văd că sudezi țigară de la țigară, i-am zis. Să nu ți se deterioreze piatra până o sfeclești! Și i-am spus povestea unuia  din Sângeru care și-a făcut pe la 70 de ani un coșciug în care nevastă-sa ținea fasolea peste iarnă, în pod. Când se termina fasolea, până ieșea recolta ailaltă, nea Gheorghe se culca în sicriu și spunea că nu are somn mai odihnitor.

E odihnitor, îl certa muierea, că bagi întâi o sticlă de țuică pe gâtlejul ăla care nu se mai satură și de-aia adormi buștean în sicriu! De ce nu te culci și treaz acolo?

Omul a trăit aproape o sută de ani, sicriul s-a deteriorat, iar copiii l-au înmormântat în unul nou, fiindcă dormitorul de veci al prezumtivului decedat nu se mai ținea în cuie.

Eliade râde. Doamna lui nu, preocupată să noteze detalii, dimensiuni pentru crucea dublă de piatră. Au o singură fată, trăiește în Belgia și, cine știe cum va mai fi, așa că, pensionari ajungând, se pregătesc pentru ceea ce oricum va veni într-o zi.

Când va vrea Dumnezeu!

Când va vrea, dar lasă-te și tu de tutun, zic eu, uitând că-n tinerețe am tras și eu mahoarcă.

Fragment din cartea Confesiunile unui mut care a vorbit cândva