Lucian Avramescu: Îngerul pedepsit de Dumnezeu se crede nedreptățit pentru că i se atribuie greșelile oamenilor, fiindcă nu el îi învață relele

Citesc o carte cât o Biblie, a unui musulman, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură. În cartea scriitorului turc este vorba la un moment dat despre Diavol. Îngerul pedepsit de Dumnezeu se crede nedreptățit pentru că i se atribuie greșelile oamenilor, fiindcă nu el îi învață relele, ci ei înșiși le descoperă cu crâncenă bucurie înăuntrul lor. Cartea, destul de greoaie, cuprinde crime, schingiuri și multă artă a miniaturiștilor puși de padișahii otomani să le deseneze în aur măreția. Unii sunt pedepsiți scoțându-li-se ochii tocmai pentru măiestria lor. Alții și-i scot singuri, un maestru miniaturist putând picta din memorie, iar mâinile lui văd desenul ca și când ar avea ochii întregi și vederea limpede. Un sultan, spre a-și îndemna artiștii la o grea, aproape imposibilă autodepășire, pune muții să povestească, orbii să picteze miniaturi cu detalii numeroase, surzii să cânte. Când mutilații nu izbuteau să fie pe placul prea fericitului stăpân, erau schinghiuți sinistru și apoi decapitați.

Fericit, mi-am zis, sunt eu, netrăind, cu muțenia mea venită de neunde, acele vremuri de sălbatică iubire a artei încât viața artistului era – pe măsură ce talentul îl suia între maeștri – atât de lesne și nevolnic pusă la cazne, chinuri și moarte. Fericit să-mi aflu stăpân doar îngăduitorul meu cititor care-mi iartă azi stângăciile și nu-mi pedepsește cusurul de a fi mut punându-mă nu să scriu, ceea ce fac cu plăcere, ci să povestesc din gâtlej, cu vorbe care nu-mi mai sunt accesibile.

Am aruncat cartea, așa cum am mai făcut și ieri, promițându-mi să n-o mai desfac, dovadă cu nu i-am pus semn acolo unde m-am oprit, dar mintea m-a dus, azi, citind în diagonală, exact acolo unde mă oprisem. Sper să nu mă mai întorc la paginile rămase, fiindcă așa cum mă știu, până la urmă închei orice carte începută, dar acum mi-am zis – ajunge.

Distribuie prietenilor

Revin la suferința de a nu mai putea vorbi fiindcă suferință e. Constat pe zi ce trece destulele mici, aparent nesemnificativele frustrări dar câtă splendoare a sufletului se găsea în ele! Cum aș mai povesti eu, fiindcă s-a făcut seară, copilei mele, varianta reinventată, a poveștii lui Ivan Turbincă, până când adormea, încântată să descopere alte peripeții ale lui Ivan care nu era Ivan, ci un personaj dintr- un fel de ”O mie și una de nopți”? Cum să-i mai povestesc despre cum s-a îmbătat finu Stere, uitându-și boii legați pe coastă, și lupii flămânzi i-au mâncat boii pe care îi chema Porică și Bujorică? Cum să mai povestesc când vorbele se opresc în mine ca niște ghemotoace de câlți în gât, dar în cap devin cuvinte pe care le pot scrie și desena cu degetele?

Am scris despre neputința de a mai sui la microfon și despre inutilitatea prezenței mele la o întâlnire cu publicul, dar n-am pomenit, iată, o iotă despre durerea, mult mai adâncă, de a nu putea spune povești copilei mele? Norocul este că anul ăsta nu mai adoarme cu tati alături, stă în camera ei și vine doar la culcare să-și îmbrățișeze de noapte bună părinții. Brațele ei mă strâng pe după umeri și-mi sărută obrajii, iar eu abia de reușesc să-i pup fruntea, fiindcă buzele mele nici asta nu mai reușesc.

De ceva vreme, prietenul meu, scriitorul Dumitru Velea, cu care am împărţit anii frumoşi şi săraci ai studenţiei, mi-a trimis un fel de întrebări pentru un interviu care ar trebui să apară în minunata revistă ”Banchetul”, editată din banii lui de pensionar scriitoricesc, dar scriitorii nu ies la pensie decât direct în moarte, iar moartea nu s-a apropiat de el, i-a luat odată măsurile, cum mi le-a luat și mie, și stă departe de el fiindcă filosoful mai are multe de împlinit. Ce-mi scrie și mă iscodește, ca-n maieutica lui Platon, el care-i poreclit Platon? Caut în mail iscodirile și peste întrebările lui se așază un chenar straniu care apare deodată astupând ecranul. Mă salvează soția, mai răbdătoare cu tastele. Iată ce-mi trimite:
” Dumitru Velea
Lucian Avramescu în cumplita luptă cu Cuvântul

D.V. – Lucian, să ne imaginăm că am sosit la tine. Şi de îmbrăţişat, nu putem, că suntem în plină pandemie, şi de vorbit, cu atât mai puţin, că ţie ţi s-a dat acum să vorbeşti mai mult cu privirea, cu lacrimi şi prin semne, ca proorocii, cărora la început înfricoşătorul Tatăl le-a luat graiul, ca apoi Duhul cel blând să le dea înapoi graiul cel sfânt de dincolo de vorbele căzute ca pleava în vânt; acum vorbeşti cu cele mai grozave semne ale alfabetului nostru, ale artei şi poeziei, în ele cu adevăr şi durere, nu ale tale, ci ale tuturor. În fiecare dimineaţă scrii câte o filă din Jurnalul tău, cu gândul bun ce ţi se dă, şi ne-o trimiţi spre citire, chiar şi celora cu solzi încă pe ochi, căci niciodată nu se ştie când aceştia ni-i acoperă sau ni-i lasă curăţaţi în lumină. Ne ştim încă de pe vremea studenţiei şi a dragostei noastre comune – poezia. De cunoscut, cât s-a putut, de-a lungul vieţii, prin ceea ce am făcut fiecare şi lăsăm celor de după noi, din ce în ce mai puţini, plecaţi mai spre pământ, deşi parcă şi acesta li s-a luat şi vândut. Chiar cu sângele şi oasele lor. Însă ceea ce le lăsăm nu le va putea fi luat şi vândut de nimeni.

L.A. – Răspund inutil  fiindcă tu, Filosofule, grijuliu cu vorbele ai presărat peste mine făină de aur din stele. Nu pot să-mi imaginez că ai venit la mine fiindcă n-ai venit, prietene, iar imaginația mea poate ține loc de multe, dar nu poate înlocui prezenta ta sfătoasă la Sângeru. Știu, Petroșanii te-au înfiat după studenție, ungându-te secretar literar al Teatrului de stat ”I.D.Sârbu”, apoi director al aceluiași teatru pe care l-ai ținut frumos în lumina ochilor celor ce privesc din scaune scena, iar acum te ține lipit de orașul-capitală minerească revista. Ar trebui să nu stau de vorbă cu tine decât venind la Sângeru, fiindcă ai tot promis, dar iar vine peste mine, matinal, un fel de lacrimă, fiindcă fostele noastre dialoguri s-au stins deodată cu stingerea glasului meu. Cum am putea vorbi?

D.V. – Luciene, te-ai născut într-o zi de sărbătoare, şi acum vorbim într-o zi de grea de întristare, ai deschis ochii în cea mai mare sărbătoare din mijlocul anului, de Adormirea Maicii Domnului. Este o zi cu puternice semnificaţii religioase în creştinism şi mai ales în ortodoxie şi pentru poporul român, pentru piatra din unghi a României Mari. Nu le vom expune sau, şi mai mult, epuiza, ci să ne întrebăm asupra câtorva evenimente, fiindcă tu ai avut acest dar al naşterii în chiar această zi:
– de ce te-au botezat Lucian, şi nu cu numele, trecut la masculin, al Prea Sfintei Maici a Domnului? Aşa au dorit părinţii, sau cei spirituali, naşii tăi?

– cum a fost acea Zi, din povestirile mamei şi ale tatălui tău?

– ţi-au povestit cumva şi despre cele trei ursitori, despre ce ţi-au dăruit din darurile sfinte puse pe masă de părinţii tăi, când au venit noaptea la tine, la cele trei zile de la naştere? poate cea mică o fi fost geloasă pe darurile oferite de surorile ei mai mari şi a zis să-ţi ia vorbele, să ţi se scuture ca florile pomului, cum zici într-o poezie, că de Cuvânt nu se putea atinge.

– cum ţi-ai imaginat tu această zi?

– şi, real, în câteva vorbe, povesteşte despre o trăire la trecerea  prin ziua ta de naştere.

L.A. Ce pui tu aici, Mitică, e cât o lungă poveste care e pe alocuri misterioasă, uneori doar umoristică. Eu sunt născut în buletin pe 15 august, dar mama spune că m-a născut pe 14 august, în casa noastră veche, de pământ, cu tavan de lemn  frumos sub care au adormit pe perne, după joacă sau treburi, copii fiind, bunicul Victor și apoi tata, Maximilian, și înaintea lor o stră-stră-bunică Ioana. Acolo m-a adus pe lume mama care doar ce terminase Școala Normală, iar o vecină mi-a legat buricul. Mama avea 18 ani. Ea zice că atunci m-a născut și am crezut-o fiindcă nimeni n-a trăit în locul ei chinul cumplit și minunat al nașterii. Tata spunea, spunea fiindcă amândoi sunt duși pe ceea lume, că pe 15 august  m-am arătat eu luminii orăcăind. Așa m-a trecut cu prietenul lui, notarul primăriei, în sensul că el te nota ca nou cap de locuitor, și așa am rămas în documente, diplome și ce mai e înscris cu numele meu prin arhivele acestei țărișoare care nu-și mai știe locuitorii, pierzându-și prin hățișurile și junglele lumii cetățenii. Cred că și ăia din Biafra au un recensământ mai corect. Deci tata – care am aflat că s-a cam cherchelit de bucurie cu funcționarul primăriei, așa că nu era exclus să mă declare peste o săptămână – m-a născut de Sfânta Maria, iar mama m-a născut cu o zi înainte, iar eu îi cred pe amândoi, fiindcă mereu adevărul e undeva la mijloc.

De ce nu m-au botezat Marin sau alt derivat masculin, fiindcă amândoi iubeau numele Lucian și așa mi-au zis, cu toate că în buletin, spre a nu-l supăra pe bunicul Victor, mi-au anexat și un alt prenume, Iordache. Naș mi-a fost Iordache Rădulescu, din Buzău, bun prieten cu bunicul, șef de jandarmerie regală în plasa de peste dealuri. Pe o piatră, la temelia unui castel de apă din mijlocul casei unde s-a mutat bunicul după ce a revenit de la Mărășești, fără glonț în el, a scris cu mâna lui,14 august 1948, cinstind clipa în care i s-a născut primul nepot cu numele Avramescu, fiindcă vărul meu Adrian, cu nouă luni mai mare ca mine, era Tomescu. Așa se chema după măritiș tanti Margareta, sora tatei, care-l produsese pe vărul meu la București, unde își luase soț pe funcționarul de bancă Lică și era farmacistă. Acum sunt câteva sute de Lucieni la Sângeru și pe toată valea asta a Cricovului Sărat, botezați de părinții mei, alții de mine, iar mai apoi nașii risipindu-se în diverse încrengături . Eu sunt singurul Lucian care a rămas mut și nu m-am gândit dacă este în urma unei sfade a ursitoarelor, care, iată, mi-au brodit o strâmbă și dureroasă caznă. (Dialogul va continua)

Fragment din cartea Confesiunile unui mut care a vorbit cândva