AM Press Logo
Muzeul Pietrei

Lucian Avramescu: Moartea nu există

 

Noaptea, orizontul e ca un tuci afumat, pus cu gura în jos. În zori, apare alb, ca un ou pe care lumina îl descojește  cu grijă. Albușul devine apoi verde, întârziind alb doar în  salcâmii care gem de floare fiindcă le-a venit sorocul nașterii și se vaită de greutatea miresmei. Când se nășteau pe deal, copiii miroseau, se zice, a flori de salcâm fiindcă nașterea, ca și plămădirea – ”Sub un salcâm, dragă, m-aștepți tu pe mine” – se petrecea tot pe salteaua naturii. Cine mai avea timp să coboare în sat pentru dulci îmbrățișări? Când te dobora coasa te învia femeia. Acum copiii se nasc mirosind a maternitate.

Ieri, după negocieri lungi, prin mesaje telefonice, și rugăminți, au venit la mine doi ciobani care-mi utilizează pe de-a moaca niște terenuri cu oile și caprele lor. Berbecul Burebista și nevasta lui, Roşioara, mai puțin mieluța, aveau nevoie de tunsoarea care se face, o știu din vremea când băteam la pas Vaideenii, ca ziarist în Vâlcea, între întâi și trei mai. Apăreau din patru zări miile de oi în sat, turmele veneau unele după altele, în rânduială, fiindcă dacă veneau toate în aceeași zi se crea mare neorânduială pe ulițe, amestecătură de mioare, dar după cele câteva zile plecau mânate cu strigăte și lătrat de câini mari ciobănești în masivul Căpățânii unde pășteau iarbă direct din cer.

Mă uitam cum cei doi l-au luat pe sus pe Burebista, l-au răsturnat ca pe un sac cu făină, și tunsoarea au început-o unul de la cap, celălalt de la coadă. Lâna, fiindcă n-am ce face cu ea, le-o dau lor, cu toate că și ei spun că a ajuns la preț de nimic și nimeni n-o mai vrea, fabricile, cele care mai sunt, lucrând cu chimicale. În unii ani o aruncă.

Îi asist cu încântare fiincă uriașul meu berbec din Rasa Țurcană, răsufla greu în zilele fierbinți din această primăvară și mi-era teamă să nu se prăpădească sub cojocul  care-l făcea să arate ca muntele Omul înzăpezit.

Cei doi vorbesc între ei și cu mine care fac semne cu mâna de aprobare și pun întrebări pe care încerc să le învăț prin numitul limbaj nonverbal.

Unul, care-i și paznic de noapte la un spital din Urlați, pentru persoane cu dizabilități, a stat 14 zile în carantină cu doctori cu tot, pentru coronavirus.

N-am avut nici pe dracu, zice el, care-i rumen, dar are o durere veche de mijloc și îi e frică să se opereze la șira spinării. Se încalecă niște oase și zgârciuri, concluzionează el în limbajul medical al zonei, cu dispreț. Nu mor eu dintr-un zgârci. La câte oi am răsucit  în spinare, s-o mai fi stricat și el. Dar de murit nu mor decât proștii.

Mă mir cu gesturi care să mă facă înțeles, ajutându-mă de astă dată de mimică.

Tatăl tău a murit luna trecută. Deci se mai și moare!

A murit că a căzut de pe bicicletă, altfel vă tundea el berbecul azi.

Discută amândoi despre moarte și eu îi ascult, într-o fereastră de ploi care au vindecat o vreme seceta, iar soarele se uită spre noi printr-o gaură săpată între nori.

Știi ce, mă? Moartea nu există!   A spus-o apăsat cel tânăr care nădușise și a înjurat așa, de răcorire, tu-ți soarele mă-tii de soare, astrul zilei care se uita la el cu arșiță. Când arde așa soarele și e și nor, vine ploaie cu mană.

Moartea au inventat-o dracii ăștia de doctori. Și popii. Ca să te scuture de bani.

Păi dacă ai murit cum să te scuture, mă, de bani? Poate dacă ai uitat vreun leu prin căptușală și-l pipăie dascălul!

Te scutură, dacă nu pe tine, pe copii. Azi faci o casă din banii de înmormântare. Cei mai mulți îi dai la groparii ăia din morgă. Că n-au avut timp să-l taie, că n-au avut timp să-l coasă, că doamna cu certificatele e plecată și vine poimâine. Că poate nu e mort definitiv și trebuie să constate doctorul din morgă.  Dacă umfli purcoiul de sute apare și aia cu certificatul și pe mort ți-l cos ca la croitoria rapidă. Vine și doctorul care pune vesel o ștampilă pe mort că e bun. Gata!

Dar de ce ai zis că nu există moarte? Văd că știi destule despre aia cu coasă!

Nu e ca să n-o chem. Am învățat o șmecherie de la unul nea Vasile de pe Nucet care a trăit 123 de ani. Spui că e moarte?! Vine, că stă pe aproape și e săritoare. Taci, tace și ea!

Burebista e ca  un rege ieșit de la frizer, subțiat la jumătate. Oaia fuge de el că nu-l mai recunoaște, iar poneița Peticica nechează în două picioare. Așa cum o știu, râde! De oi, de ploaie, de cer. Poate că și de oameni un pic! Buni zori, dragi prieteni!

Fragment din cartea Confesiunile unui mut care a vorbit cândva

Powered by VA Labs
© 1991- 2024 Agenția de Presă A.M. Press. Toate drepturile rezervate!