Lucian Avramescu: Dacă un înger ți-ar spune că mai ai o zi de trăit, cum ar începe plânsul tău să râdă?

Dacă un înger, nu neapărat cel păzitor, ți-ar spune: mai ai de trăit o zi, cum ar începe plânsul tău să râdă?

Dacă un doctor ți-ar confirma, cu alambicatele lui vorbe care citează viteza de dezagregare a păsărilor roșii, numite banal sânge, spunând că ele zboară tot mai încet din inima ta către degete, iar sufletul ar rămâne din ce în ce mai singur, ca un copil uitat pe celălalt mal, cum ar începe plânsul tău să râdă?

Dacă cei doi se pun de acord și spun că nu o zi, ci un an mai ai de trăit, poate doi sau trei, le-ai cere ceva sau i-ai privi cu îngăduință, fiindu-ți milă de faptul că și ei au aflat ?

Exersez de mic moartea, rămânând ca un mesteacăn alb la marginea pădurii, un fel de trestie arboricolă, acolo unde se decid răzoarele dintre vijelii. La trei ani, dându-mă fericit într-un leagăn cu policioara de lemn, m-am găsit zburând deodată peste jumătate de curte. O fată codană din vecini a vrut să-mi facă surpriza, venind din spate, să mă dea tare, a împins cu forță policioara pe care o comandase bunicul unui tâmplar anume să-mi bucure copilăria, iar eu, care nu mă țineam de nimic, hălăduind de mic în gânduri ca în desișuri, am aterizat cu capul într-o grămadă de pietre. Toți m-au crezut mort. Din fața mea umflată, fără ochi, cu nasul fărâmat, a ieșit firul unei respirații și liniștea a revenit plicticoasă peste cartierul care venise să mă privegheze.

La cinci ani am ieșit cu o zvâcnire de sălbăticiune de sub roțile unui tramvai. Eram de mâna străbunicei pe un refugiu din mijlocul Bulevardului Magheru. Spre noi, cu un sunet îngrozitor, venea monstrul unei mașinării care creștea și pe care în pădurile mele cu căprioare, mistreți și urși n-o întâlnisem. M-am smuls din mâna celei ce mă avea în grijă și am fugit nălucă spre trotuarul de dincolo, salvator credeam eu. Mă găseam prima oară în jungla unui oraș. Numai că la vremea aia, pe bulevardul central al înspăimântătorului București, mai era o linie de tramvai aproape de trotuar, iar fuga mea nesăbuită m-a dus în fața altui bolid care venea în viteză, fără a avea stație de oprire în zona Lido. Răsucindu-mă pe călcâie, am căzut între linii, ceva mi-a dat forța de a mă da rapid peste cap, iar peste mine a zburat doar roiul scânteilor metalice ale roților care frânau. Țin minte cum țipau oamenii de pe trotuar să fiu scos de sub roți, dar vatmanul m-a găsit iute ghemuit alături de mijlocul tramvaiului. Moartea trecuse la o jumătate de deget de mine și la o fracțiune de secundă. Mai țin minte cum toți o înjurau pe țăranca de străbunică-mea, adusă cu mine de la Sângeru cât mama susținea la Filologie, niște examene. De ce nu stai acasă cu copilul cretino, dacă nu știi să te ocupi de el?

Străbunica Marița plângea de bucurie că-s viu, indiferentă la înjurături, ea care știa să mă ocrotească în casa și bătătura noastră din Pălășești, acolo unde se termina satul și începea, pe coastă, pădurea prin care nu treceau tramvaie.

Moartea mi-a luat de mai multe ori măsura, găsindu-mă ori prea mic, ori prea mare pentru gusturile ei. Croitoria ei s-a plictisit poate de exerciții în van.

Buni zori, prieteni, și iertați-mi alambicatele destăinuiri, fără noimă pentru mulți dintre voi.

Fragment din cartea Confesiunile unui mut care a vorbit cândva