Lucian Avramescu: Râsul este o felină crudă care nu râde

Râsul este o felină crudă care nu râde. Este un fel de tigru siberian românesc. Dormitează pe o creangă groasă a copacului ore lungi, uneori zile. Când căprioara trece pe dedesubt, îi sare în jugulară, cu o precizie de chirurg asasin. Ceea ce particularizează animalul râs este imensa lui ferocitate: El ucide și când e sătul! El ucide când alături mai are, neterminat, trupul unui alt animal  pe care l-ar putea mânca fără cazna de a vâna din nou.

De ce se cheamă râsul râs, fiincă râsul e o manifestare a bucuriei, nu a cruzimii, iar omul a dat inexplicabil acest nume prădătorului cel mai feroce?

Soarele râde spre mine azi de după turla bisericii Sfântul Andrei. E un soare catifelat, care nu a băgat încă rumegătoarele la umbră. Eu fac ordine în amintirile de ieri când am ieșit după o lungă vreme în oraș, la Ploiești, unde consoarta  și fiica au construit o pagină și jumătate, cu scris mărunt, de trebuințe ce urmau să fie bifate. Cumpărăm de la un mare magazin o saltea – fiindcă saltelele, am citit undeva, devin în ani culturi de acarieni – iar la casa de marcat, femeia care întocmea niște garanții pentru un aragaz (defect și ăsta vechi pe care-l avem) ridică ochii și spune, ”a, domnul Lucian Avramescu”. Dau din cap, cu mască cu tot, în semn de salut.

Distribuie prietenilor

Afară, Luciana se arată uimită: Tată, cum de te-a putut recunoaște doar după ochi acea femeie? N-ai scos un cuvânt, fața îți era acoperită până peste nas, cum de te-a recunoscut, mai ales că erai în spatele nostru și nu păreai că stai la rând? Tu cred că ai umple repede un stadion de oameni care te cunosc!

Mă retrag în mașină, fiindcă de când mă știu târguielile mă obosesc. Dacă îmi cumpăr o pereche de nădragi, dacă mi se nimeresc, sau o pereche de pantofi, plec cu noile achiziții pe mine, ceea ce uneori creează  disconfort plictisiților vânzători care trebuie să desfacă de pe mine niște butoni de alarmă. Dacă ieși cu ei, piuie tot magazinul, semn că nu i-ai plătit.

N-am răbdare să pierd timpul. Nu mă plictisesc niciodată citind sau scriind. Săptâmâna trecută am citit o carte de 600 de pagini, cea mai proastă carte pe care am citit-o în viața mea.

Cum a fost? – mă interoghează familia.

Îngrozitoare!

Și atunci de ce te-ai încăpățânat s-o termini?

Tocmai din pricina asta: să văd dacă e proastă cu totul până la pagina 602 și era.

Trebuia s-o arunci, insistă Luciana!

N-am auncat-o fiindcă și dintr-o carte proastă înveți câte ceva.

Privesc, în parcare, așezat confortabil în mașină, lumea puțină care trece prin preajmă, fiindcă jumătate din magazinul uriaș rămâne închisă. Doi tineri ies de mână dintr-o mașină nici veche, nici nouă și se îndreaptă râzând spre intrare. Lasă în spate un parfum care intră prin geamul meu deschis. Un fel de portar, ușier în uniforma  firmei lui, îi trimite cu un gest ferm înapoi fiindcă n-au măști. Se întorc râzând. Râd amândoi cu o poftă nebună de râs. Ştiam că soția așezase în torpedou mai multe măști și am vrut să-i strig că le dăruiesc eu două. Din nou am uitat că nu pot vorbi.

Între timp fata scoate o mască albă și una neagră din portbagaj. Și le potrivesc pe chip. Nu le mai văd râsul. Dar sunt convins că și sub acest acoperiș al feței, râsul e la locul lui.

Băiatul poartă mânecă scurtă, cu toate că bate un vânt rece în Ploiești. Fata are pantaloni negri mulați pe popoul rotund ca un măr mare sub un mijloc de furnică. De obicei nu văd hainele, dar ele accentuau o nepotrivire evidentă de fizic între cei doi, așa că le-am remarcat. Filiform, băiatul era pe lat cât jumătate din popoul fetei. Amândoi erau frumoși și râdeau. Râdeau și de detaliul că nu au fost lăsați să intre în magazin.

Trebuie să învăț să râd de muțenia mea! Dacii mureau râzând, zice-se. Poate Herodot a scris asta. Râdeau când îi pătrundea sulița morții pentru a ajunge veseli la Zamolxis. Ce ar fi zis zeul dacilor să-i vadă prăpădiți de tristețe?!

Cartea mea Confesiunile unui mut care a vorbit cândva, un fel de jurnal, a adunat aproape 300 de pagini, din care jumătate au fost publicate sau scrise de mine direct în AMPress. Cine să aibă răgaz să citească așa ceva? Câți muți care n-au fost muți or fi pe pământ?

Nu vă zic buni zori fiindcă e deja prânzul, iar aseară am publicat o poezie care a primit comentarii pe care le citesc de două ori. Din ele încerc să învăț optimismul, dar și tristeți suav disimulate.

Mâine începe vara, iar soarele se rotunjește pe cer ca o chiflă în cuptor. Voi călători la mare, sau doar până în fundul grădinii unde paște Burebista, berbecul meu monumental, cu familia lui rezumată și Peticica, poneița care n-a întâlnit până acum niciun băiat din specia ei, călugăriță a planetei Sângeru.