Lucian Avramescu: Știi, îngere, ceva mai trecător decât omul?

Ştii, îngere, ceva mai trecător decât omul, am întrebat eu iluzia îngerului care-mi păzea rodnica dezmembrare? Tu, care, alături de Dumnezeu, auzi șoaptele veșniciei până de capăt, știi viața laborioasă a albinelor și clocotul mușuroiului de furnici, nu-i așa că doar mie, omului, mi-ai dat nemiloasa scurtare fiindcă vietățile celelalte nu cunosc cuvântul sfârșit, iar la început – Cartea Sfântă o spune – a fost cuvântul?

Nu-i așa că, din prea multă iubire și asemănare, mă pedepsești, tu însărcinat cu paza iluziilor mele, cu lucidatea de a ști că mor? Nedrept e să știi și odihnitor e gândul că nimic nu se va termina.
Fericită viața efemeridelor. Ele se nasc, se împerechează, fac pruncii lor efemeri, totul înghesuit într-o secundă. Cu ce e mai lungă secunda mea, dacă tot mi-ai dat știința s-o măsor cu ceasul meu care nu are doar orar, minutar și secundar, ci ceva mai mic de atât, limbile subdiviziunilor de secundă și subdiviziunile subdiviziunilor de minisecundă?

Fericită efemerida care trăiește o tumultuoasă viață care încape cu toate ale ei într-o respirație a mea! De ce mă nefericești față de iepuri și fluturi, elefanți și șopârle?

Distribuie prietenilor

De ce, Dumnezeu, cu care lucrezi direct, ca un sârguincios șef de cabinet, și-a continuat prigoana alungării din Rai a omului, cu perechea lui cu tot, prilej cu care nu i-a luat doar nemurirea, ci l-a pedepsit mai aspru, făcându-l conștient că n-o mai are?

Știi, îngere, ceva mai trecător decât omul?