AM Press Logo
Muzeul Pietrei

Lucian Avramescu: Buni zori! Să aveți o zi cu abundență de feromoni

Zorii s-au strecurat azi pe sub garduri, făcându-și loc printre firele de troscot și tufele de urzici. Încă n-am inspectat câmpul de bătălie al nopții, dar cei cinci câini pe care-i am, dintre care doi din rasa ciobănesc german, dorm liniștiți. Doar Odra a deschis un ochi către mine și l-a închis la loc, semn că păsăretul e viu, dihorii n-au coborât din poduri noaptea, vulpea n-a escaladat zidurile de piatră ca alte dăți, animăluțele dorm după ce aseară au fost admirate de o familie de critici de artă din București care au întârziat mai mult lângă iezii căprițelor cameruneze și mai puțin lângă Cristul de bronz al lui George Apostu. Lucrarea le era știută, trecută prin autopsii estetice și promovată în cărțile lor. Vietățile africane, cât un sfert din capra românească, cea lăptoasă, nu. De unde concluzia mea că esteții au sensibilități paralele, iar critica de artă cade în capcana jocului iezilor pe iarbă, furată de un miraj. Viața la țară trezește curiozități simple și cuplează firea intelectuală la o electricitate de sensibilități ancestrale.

Am de alergat azi. La 12.00 mă supun lecției de logopedie unde C, mare sau mic de tipar sau de mână iese, sonor, tot H, în sforțarea mea de pronunție și nu pot chema o pisică zicând pâs, pâs. De altfel nu mai pot chema sonor pe nimeni, om sau vietate patrupedă. Lecția, online, e ca a școlarilor care vor începe o școală care nu mai există. Ca o operație în care, cum îmi povestea Irinel Popescu, chirurgul e la Paris, iar bisturiul robotic la New York, umblând prin burta unui pacient aflat la distanță de un ocean.

Plec apoi spre Capitală, nu înainte de a opri la Ploiești pentru a plăti o asigurare care expiră, o taxă de drum de care nu mai dau. La ghișee am nevoie de translator sau de o foaie explicativă pe care s-o pun sub privirea disprețuitor încruntată a unui funcționar.

Am și la București de umblat, înainte ca Luciana să treacă – văd că n-are emoții – prin experiența primei ei filmări ca pictoriță pentru o emisiune a Marinei.

Sunt luni de când, ieșind din niște spitale care mi-au ciocănit cu raze scăfârlia, găsind-o normală, ceea ce pentru un poet e suspect, n-am mai fost în București.

Scriitoarea Luminița Zaharia, care a uitat să-mi mai trimită texte literare, poezii mai ales pentru rubrica ”De la prieteni”, mă felicită de ziua mea, cu anticipație, socotind că poșta vine cu întârziere. A scris pe felicitarea care-i învelită cu obiecte ale generoasei ei imaginații, 14 august, ziua în care m-a născut mama. Primăria m-a născut în acte, cu concursul tatei cu care s-a întreținut la un pahar lung, pe 15. Spre a nu isca polemici în cimitir, mă consider născut în ambele zile, iar anul acesta – spre a nu îndârji pandemia – nu mai serbez deloc, nici cu concerte, nici cu altceva. Mulțumesc, Luminița!

Vă urez să fiți cum vreți și să nu vă ocolească zâmbetul care, cică, ar face bine la fericire, fabricând feromoni. Nu mă întrebați ce-s ăia că nu știu, dar dacă sunt de bine să-i întâmpinăm ca atare.

Powered by VA Labs
© 1991- 2024 Agenția de Presă A.M. Press. Toate drepturile rezervate!