Lucian Avramescu despre nou născutul Tăriceanu și ”dinozaurul” Nicușor Dan

Zilele trecute, într-un avânt electoral zvâcnit, Călin PopescuTăriceanu, cu care cândva am împărțit vecinătatea unor scaune la Clubul Român de Presă, unde el figura ca apropitar al unui radiou, l-a atacat mortal pe reprezentantul părții liberale la primăria Capitalei, anume pe unul Nicușor Dan, dezavantajat de diminutivul onomastic și de diminutivul și mai accentuat al staturii. Tăriceanu i-a zis ”dinozaur” – chiar așa! -, dezghețat din altă lume după milioane de ani de criogenie, cu toate că o crispare de mamut se găsea mai degrabă pe chipul hârșit al campionului divorțurilor de liberalii din care continuă să se revendice. Partajul liberal l-a făcut de vreo zece ori, tăind cu pricepere scaunele de sub șezutul istoric al Brătienilor. Tăriceanu, o știe oricine, e pesedist integral sau e orice altceva, funcție în prezidiu să-i iasă, că banii vin după aia ca o consecință.

Nicușor Dan, pe care nu-l știu, mi-a devenit brusc simpatic. Mi-a mai fost o dată când i-a șterpelit microfonul de sub bărbie adjunctul doamnei Firea, unul care arăta ca o doagă scorojită ieșită la caft, în mijlocul unei conferințe de presă ținută pe maidanele Capitalei.

Nicușor a părut atunci dezarmat și mi s-a părut că va începe să plângă ca un copil. De altfel este unicul politician român care are fața unui puști care crede în idealuri. Tăriceanu a văzut în el un dinozaur. Dinozaurii politici sunt Băsescu, Tăriceanu, înveșniciți în rele, veniți din paleoliticul pre 89 și post 89, șmecheri în integralitate și unși, cum zice plebea, cu toate alifiile, unele care put de la distanță.

Distribuie prietenilor

Da, candidaturile lui Băsescu și Tăriceanu, ambii considerându-se ”bărbați politici”, fiindcă Bucureștii au nevoie, nu-i așa, de un bărbat viril și ”experimentat” la cârmă, s-au coalizat împotriva candorii lui Nicușor, găsit nu necopt în rele, ci dinozaur.  Pactul lor  mă trimite de la Sângeru să votez în Piața Sfinții Voievozi, unde figurez pe liste, în sectorul 1.

Nu-i vina lui Nicușor că arată cum e – adică un om care crede că lumea poate fi îndreptată, iar Capitala e satul nostru care trebuie păstrat cu ultimele lui argumente de vechime. El a început să fie vizibil bătându-se pe maidane cu cioclii Capitalei. Protesta, spre amuzamentul unor băsești și tăriceni, și așa o ține de ani și ani, păstrându-și fața de copil, pentru păstrarea igienică a Bucureștilor prin care au mers la pas și Eminescu și Arghezi și alții înrudiți cu ei în dragostea de acest oraș amărât și splendid.

Știu în politică două diminutive. Pe unul îl chema Tudorel, personaj dizgrațios și hârșit, din orice parte l-ai fi privit, și acest puști matur, fiindcă nu e infantil deloc, Nicușor Dan. Îl voi vota ca pe ceva ce nu există, ingenuitatea de a crede că se mai poate face ceva în politica de curve a României fiind cu totul maculată și pe cale de dispariție, ca dinozaurii, ca să-mi citez fostul coleg. Obrazul copilului ăsta al politicii dâmbovițene îmi dă mai multă încredere decât fardul brăzdat de pe chipul vulpoilor care n-au iertat nimic din ce a scoborât la subsoluri țara.