Lucian Avramescu: Buni zori! N-am văzut pelerinaje la urmele lăsate în Ieși de marele Sfânt al limbii române Mihai Eminescu

Buni zori! Am ieșit din somn la 6.00 și am citit (ascultat) literele voastre care m-au salutat după binețele mele de ieri. E, de la o vreme, unica mea cafea – cea din ceașcă mă îneacă, iritând corzile mele vocale care oricum stau degeaba în gât. Mulțumesc, cu drag, tuturor.

Mutul din mine regăsește minunea de a vorbi. Se face 7,00 ( e fără zece) și nuca tare a întunericului nu s-a spart. Asist, până la sorocul solstițiului, cum înghite noaptea teritoriile zilei. E așa cum, dacă nu cumva e forțată comparația mea, un șarpe Boa, cu sforțări calculate, înghite nu o broască, ci un elefant alb.

Cenaclul nostru e definit de prietena Mioara Neagu, care-i scrie Petruței, dar Petruța, care răspunde de obicei, nu figurează pe pagina mea cu 5000 de prieteni, cifră decisă, abstract și nevăzut, de domnul Facebook, drept o ”familie”. Uneori punem alături singurătăți care încetează de a mai fi singure prin vorbirea scrisului, unica rămasă nevătămată și în ceea ce mă privește. E o discuție între ele despre cerul albastru și marea albastră care de fapt nu-s albastre decât prin incizia razei de soare în trupul cerului și în trupul apei, colorându-le. Pictorul, pasionat de albastru și azur, nu-i altul decât Soarele.

Distribuie prietenilor

E 7 și 12 minute și se vede, cafeniu, acoperișul primăriei. Deci șarpele nopții se culcă sătul. Mâine va mai îngurgita ceva din teritoriile luminii.

Aseară, ziarista Giorgiana Radu a scris despre înghesuiala uriașă de la pupat moaștele Sfintei Prascheva, riscând înjurăturile unor credincioși care și-l amintesc pe Dumnezeu doar la ocazii, moment care se lasă cu îmbrânceli și evocări de mamă. Are dreptate, cu toate că va necăji până la afurisenie și potcapurile aurite ale bogatei noastre ierarhii ortodoxe, cea mai bogată, se zice, dintre religiile austerității .

Moaștele își trăiesc un an singurătatea într-un lăcaș de cult ieșean, pentru ca azi, sute de autocare – multe sponsorizate de politicieni evlavioși, ca unul Pandele de lângă București, care-și spală astfel păcatele și culege cu anticipație voturi – să ia drumul capitalei Moldovei. N-am văzut pelerinaje la urmele lăsate în Ieși de marele Sfânt al limbii române Mihai Eminescu.

În noaptea de Înviere nu de puține ori mi-a fost dat să aud drăgălășenii de genul ”Dă-te, mă, la o parte să iau lumină că-ți f.. morții mă-tii!”. La Biserica Sfinții Voievozi, unde mergeam cu copiii mei primi, Alis Arminda și Arin Alexandru, mari acum, venea an de an de pe Grivița un grup gălăgios cu o etnie nedefinită, care-și băga și scotea, fix în clipa de emoție când preotul ieșea pe trepte cu lumină, toată anatomia în sfântul moment. Vocile lor, chiuitoare și dezmățate, acopereau vocea preotului.

Îmi sfătuiam copiii să facă un exercițiu mental și să nu-i mai audă. Eu reușeam uneori. Azi, incredibil, pe măsură ce molima asta ucigașă, care dă brânci mai iute în groapă unor oameni cu suferințe, dar s-a dedat și la copii, și-a făcut tot mai sigur pasul de defilare pe Terra, a sporit și dorința de a-l găsi pe Dumnezeu nu în rugăciune, ci în înghesuială. Asta am înțeles din articolul colegei mele de redacție.

În rest, viața curge susurând ca un pârâiaș de munte, dealurile sângerene vă salută cu cușmele lor ruginii suite în aer, la care asociez urarea mea de a avea o zi în care tristețile, înghesuite, să nu vi se suie pe pantofi. Bucuria de a respira cu plămânii teferi să biruie,  primind ozonul cu ospitalitate.

13 octombrie 2020, Sângeru
Filă de jurnal din ”Confesiunile unui mut care a vorbit cândva”