Lucian Avramescu: Buni zori, prieteni. Aseară m-au vizitat tristeți fără nume. Acum râsul stă la rând

Uneori serile de final de toamnă se burzuluiesc la noi, cețurile trec din abisul văilor în abisul sufletului nostru, solubil la descumpăniri.

Trăim vremuri cumplite, îmi scrie Gabriela Nicolau, director al Muzeului Bellu din Urlați într-un mesaj în care evocă prieteni de care am fost și eu și ea legați, cum ar fi Viorica Quintus și care au plecat.

Un prieten din București, care trebuia să vină la mine sâmbătă, mi-a comunicat că o tuse îl ține pe loc. I-am trimis un mesaj îngrijorat. Îmi confirmă că după tuse a venit febra și azi va merge să se testeze de corona. Fiica lui a venit cu amicul ei din Turcia să-i serbeze, pe 5 noiembrie, ziua de naștere. Ambii, cei tineri, au coronavirus. El e un om puternic, dar îi simt, printre cuvinte, îngrijorarea.

Distribuie prietenilor

Mircea Beuran, care mi-a rămas prieten, chiar dacă belele destule s-au abătut peste viața lui, era internat cu covid la Balș acum două săptămâni. Ultima oară mi-a scris că e mai bine. Culcându-mă pe urechea acestei vești bune, nu i-am mai dat mesaje. Cum te simți, Mircea?- i-am scris aseară. Nu mi-a răspuns. Era miezul nopții și dormea poate. Eu sunt ca huhurezii și mă pomenesc uneori dând mesaje la trei noaptea. Când vorbeam, sunam  uitând la ce oră mă găsesc. (Mi-a trimis chiar acum, la șase, un mesaj că e în refacere, doar o oboseală îi apasă pașii. Sănătate, Mircea!)

Trăim înghesuiți într-o lume în care tot răul este posibil, iar noi ne dovedim, mai ales cei rașchetați de ani, buni de copt pe grătarul coasei madamei ce se dă muiere, dar e sarsailă.

Am răsfoit poze. Într-una eram eu de doi ani, prima mea fotografie. Eram frumușel și nedumerit. Strângeam pumnii de frica fotografului sau pentru că bănuiam ce lupte mă așteaptă mai târziu. Unele, grele, abia acum încep.

M-am găsit, în poze, și lângă  minunatul și dragul prieten, Grigore Vieru. Parcă, în poza statică, ne mișcam amândoi înotând în apele Prutului. M-am gândit dacă să plec eu la el sau să-l chem pe el la mine. Palinca mea bătrână e mai veche și ne simțeam bine lângă pretextul unei tării în care înmuiam tot dorul unionist. Așa că l-am chemat la înviere, dar poezia mea a ieșit tot tristă, ceea ce mi-a adus mustrări de la prietene. Emilia Diaconescu mă găsește sfrijit. Eram după una din multele mele ieșiri din spital în care mâncam doctorii pe pâine, condimentate cu injecții pe care mi le vârau asistente vânjoase nu doar în buci, ci și în alte zone unde mă așteptam mai puțin, în corzile vocale de pildă. Acum nu mai am 96 de kile, ci 80, dar coborâsem la 78.

Seara a fost oropsită cu vești, iar mesajele din arheologicul meu telefon mi-au adus bulgări de întuneric. Titi Radu, coleg de clasă la liceul din Vălenii de Munte, îmi transmite că dragul nostru Cornel Cojocaru, licean de doi metri atunci, sănătos ca o felină, a făcut un AVC care l-a preschimbat în legumă. Stă nemișcat. Nu poate vorbi nici tavanului.

Muțenia mea are în zori bucuria acestui dialog cu voi care mă salvează, dându-mi iluzia că-s în rândul lumii. În plus mă mișc, dau din aripile umerilor și fac planuri pe care, culmea, le îndeplinesc. Dacă cineva, Dumnezeu să zicem care funcționează după cereștile lui reguli, mi-ar interzice acest dialog, aș trece Styxul înot, imediat, fără bac.

Zorii, cu voi de față, mi-au dat șansa de a nu fi obligat să mă bag în vorbă, ci să mă bag în litere. Literele îmi țin de cald și de optimism și de cer albastru și de zori fumurii care se văd cristalini.

Aseară am trăit un accident de memorie îndoliat. Cu morți dragi mai ales. Acum, scotocind prin gânduri, m-a înseninat o imagine pe care, oricâte am văzut eu în viața mea, rămâne unica diafană în colecția mea de poponețe feminine. Nu râdeți!

Ajunsesem, la 14 ani, cu unul Marcel, din Sângeru, cu bicicletele până în Mâneciu și de acolo pe jos, suind spre seară de la Cheia la Muntele Roșu. Ne venise nouă de-o aventură montană, pitindu-ne de părinți după o minciună că nu plecăm departe .

Am dormit într-o cabană hodorogită, unde dormitul costa trei lei, cât o bere, dar de la un capăt la celălalt dormitorul avea un singur pat, mare cât un teren de baschet, în care se înghesuiau, necunoscuți, montaniarzii. Încăpeau cam treizeci de inși pe curmeziș.

Trezindu-mă primul în zori, după obiceiul meu, m-am găsit lipit aproape de o domniță a cărei cămășuță de noapte se ridicase bine deasupra popoului care se arăta alb și durduliu, fără textile, lângă fiorii mei curentați ca niciodată. Pe partea ailaltă sforăia mustața unui vlăjgan care era pesemne partenerul ei. Mi-era groază să mă mișc, nu spre a nu strica mirajul, ci de frică să nu fiu surprins în flagrantul ilegalității de a vedea.

În patul lung dormeau bărbați și femei, înveliți toți cu pături. Doar dragălașa mea vecină îmi arăta fără voie, cufundată în dulcele ei somn, ceva din tainele feminității duioase care au mângâiat mai târziu cu folos viața mea de îndrăgostit etern și admirator constant.

Am ieșit tiptil, cu Marcel care ajunsese mai departe, unii veniți peste noapte împingându-l spre peretele opus.

Afară i-am povestit ce el nu văzuse. Ai visat, zice, ciudos.

Nu visasem, dovadă că am pe retină lumina acelui popou de femeie care stăruie și acum alb ca o chemare peste adolescența mea relativă.

Na, că am extras și ceva amuzant! Nu mă mai certați pentru depresii și descumpăniri!

Vă doresc o zi luminoasă, iar dacă vă sculați devreme priviți  curajoşi popoul lunii, fiindcă ea nu și-l arată dintr-o neglijență adolescentină, ci spre a fi văzut și mângâiat cu ochii, până când Soarele, cu mustață sau fără, își recuperează hapsân iubirea.

Zi bună să aveți și să nu vă prindă seara în melancolia blegoasă a pozelor de demult că dați în plâns. Vremurile astea râd în hohote de noi!