Lucian Avramescu: Zăpada, ca superlativ al ploii (în câteva rânduri)
Zăpada, estetic și nu doar, este superlativul ploii. Îmbrăcată în mireasă, pură, albă, virginală, ploaia ca zăpadă își pierde urmele de lugubră vedenie a norilor și devine zeiță, zână. Ploaia se dă peste cap și zgripțuroaica streșinilor devine Albă ca Zăpada.
Ploaia, iarna, pare un nonsens meteorologic. Este rece, continuă și rea, mireasă supărată pe propria-i urâțenie care-și topește rochia albă și rămâne cum e – scheletică.
Nu suport ploaia la sfârșit de decembrie. O iubesc vara când, din păcate, ca o prea răsfățată iubită, se lasă adesea așteptată. De dorul ei se usucă grădinile, mor grânele, aerul arde. Suspină caișii orfani de mamă, de iubită.
Acum plouă sinucigaș. Plouă bezmetic și degeaba. Doar pentru a omorî splendoarea zăpezii.
Ploaia a venit să ucidă surata de ieri, de fapt pe ea însăși. Și mai e și udă!
Doar dealurile au rămas albe, sus, spre vârfuri. Rochia albă s-a scurtat la poale devenind minijupă pe văile dezgolite, cu genunchii urâți și putrezi ai fagilor bătrâni .
În bătătură rațele bat cu tălpicile lor de lemn apa, cuprinse de o neostenită fericire. Doar ele.
Dacă m-ar întreba cineva ce e zăpada, aș răspunde hotărât – superlativul ploii. Dar ce e ploaia iarna? Reversul, definiția încălzirii globale, haosul meteorologic în care omul a îmbrâncit planeta.