Lucian Avramescu – Buni zori, prieteni! De sub materialul de angoră carpatină al zăpezii

Buni zori, prieteni. Noaptea a lucrat frumos cu materialul de angoră carpatină al zăpezii. Tesătura cu finesuri și scrobeli în zona în care mașinile de spălat sunt pornite de îngeri, a pus același cearșaf alb pe turla Bisericii Sfântul Andrei, ca și pe omuleții mei de piatră, din curțile Muzeului, care scot chipuri întunecate de sub hanoracele diafane.

E cinci, somnul a încetat să facă bună casă cu mine, iar eu extrag un braț de lemne din frigul care îmi decupează cu ceva amiciție obrajii. Sobele de teracotă dau o căldură de 26 de grade în dormitoare.

Aseară, când l-am condus la poartă pe Mircea Mihăilescu, bun prieten care a venit să mă vadă, sub acoperirea că-i voi trimite în dar cartea Confesiunilor unui mut care a vorbit cândva ”prin poștă” iar el a grăit imediat varianta – ”poșta sunt eu și vin s-o iau”. Începuse să ningă nedefinit când l-am condus la mașina lasată lângă mașina poliției, vecină de zid cu mine.

”Tu și Iohannis ce mai aveți poliție la poartă!”

Râdem de sub măștile care ne-au lăsat pentru recunoaștere ochii.

Cartea fusese un pretext. Era limpede că Mircea voia să mă vadă și mie mi-era dor de sfătoșenia lui.

Ploieșteanul, pe care îl poreclesc ”Neamțul”, are un Service Bosch la intrarea în Ploiești dinspre Valea Călugărească. Traduce – ca inginer de motoare – cărți de specialitate.

Vorbim de copii. El are trei. Am și eu câțiva. Ce face Luciana? Telefonește din camera ei. Din păcate, telefonul pune stăpânire pe o generație.
Eu, zice Mircea, în puținul timp liber traduc noutăți din cărți pe care le aduc din Germania. E bun telefonul, dar divorțul de carte e dureros.

Ne acompaniem reciproc oftatul, dându-ne dreptate fără silabe. De altfel eu mi-am înghițit de mult silabele care se exprimă necaligrafic, cu pixul, pe un caiet mare, pe care-l car cu mine, la subsuoară. E marsupiul meu. Cangurul are un ghiozdan în burtă în care-și cară puiul și de care nu se desparte. O să-mi cos și eu unul.

Prietenul meu spune că mai sunt minuni și va veni o zi când caietul meu va deveni inutil în conversație. Nu sunt boli, ci bolnavi, zice doctorul de motoare (De câte ori mi-a vindecat el Mercedesul de 22 de ani cu care car și acum pietre pentru Muzeu și nu mai are banchetă în spate!). Fiecare bolnav duce cu el șansa personală a vindecării, fiindcă boala e doar a lui, decide Mircea.

Se miră și se bucură că mă găsește „optimist, neschimbat”.

E ceva în cap care te ține puternic! Ce, fiindcă bolile în cap se fabrică?

Ii arăt spre Giorgiana. Apoi spre tasta de laptop pe care Mircea mi-a adus-o de la Ploiești s-o înlocuiesc pe cea care murise chiar ieri. Noroc că el nu plecase spre mine când am rămas orfan de scris. Ei bine, și tasta asta face parte din întâmplarea de a nu fi înnebunit.

Râdem cu poftă de amintiri vechi, dăm pe răzătoare niște politicieni. Dă-i, mă îndeamnă cu patimă Mircea (el pune însuflețire în toate) ”că doar tu ne-ai rămas„.
Nu-l întreb de ce aș fi rămas doar eu!

Shimb cu creionul discuția către copii. Karina e mare? E studentă în anul doi la Medicină. Mălina plănuiește cu mama ei o afacere cu prăjituri în care Mircea nu se bagă. În schimb îl are asociat la Bosch pe fiul lor Alexandru, ceea ce l-a mai despovărat de unele răspunderi.

Seară liniștită, în care oamenii găsesc confortul rar al prieteniei.

Stiam de ani mulți povestea cutremurătoare a Karinei. Avea câțiva anișori când un accident de mașină i-a ucis ambii părinți. Ea a scăpat trecând prin gaura de ac a sfârșitului în acel autoturism care s-a făcut zob.. Tatăl ei a fost (și este și în cimitir) fratele lui Mircea. El și soția au luat-o și crescut-o în brațele sufletului lor minunat. Așa au ajuns să aibă trei copii. Egali și la fel de frumoși în inima părinților.

Așa s-a încheiat ziua de ieri, iar eu n-am putut, lângă salutul meu ”buni zori”, să nu v-o povestesc. Vântul piaptănă copacii, zăpada se luminează în cristale mici, cocoșii bătăturii  mă cheamă. Începem o nouă zi. Să vă fie cu folos și sănătate!

P.S. Reclama cu turcul ăsta agitat de  sub articolul meu vine automat de la compartimentul străin nouă al advertorialelor. I-am scris tehnicianului nostru care se ocupă de  site să mute  turcul la alții. Gata, l-a mutat! Ba nu! Agitatul a reapărut.