E o zi de sâmbătă ca o strachină cu apă de care te împiedici și apa-ți sare-n galoși. La ferestrele odăii mele, dispuse spre miază-zi și apus, plouă simetric, apa linge acoperișul de alături al primăriei și picură în curte pe nasul meu de bronz care întâmpină, fără încruntări, vizitatorii Muzeului Pietrei, când sunt. Acum nu sunt, șoseaua se arată ca o batistă lungă scăpată dintr-un buzunar când proprietarul se pregătea să pună cortină unui strănut și a aruncat cârpa cu tot ce adunase în ea.
Citesc și mă crucesc despre vizita Papei Francisc la Bagdad, gest dumnezeesc sau curajul nebun al suveranului pontif care poate fi zvârlit în aer de cea mai agresivă lume din cele care încap pe pământ. Îmi trec prin minte imaginile văzute de mine acolo când, tânăr poet, am participat la un festival de poezie la Babilon. Stăteam într-un hotel elegant din Bagdad, perla Orientului nu fusese mânjită de bombe, iar Saddam Hussein era preferatul americanilor. Rashidah Allugaily, poetă irakiană și gazdă, a fost de acord să realizăm un interviu. Trebuia să stabilim un loc de întâlnire în afara programului . Vin eu la tine la hotel, a zis, iar mie mi-au înțepenit vorbele în gât când mi-a bătut la ușă. De la ambasadă ni s-a transmis că un român (construiam o rafinărie în deșert), care se ținea cu o băștinașă, musulmană firește, a fost găsit noaptea trecută cu capul retezat sub un pod. Soțul gelos? – am întrebat noi (eram doi poeți din România). Nu se știe! O poate face orice arab care se simte insultat de o asemenea atingere care e un atentat la Allah și trebuie pedepsită cu cuțitul.
Rashidah era o răzvrătită, fiică de judecător. Mi-a povestit cum se scălda în Tigru cu băieții, la vârsta liceului, iar rudele au propus dezmoștenirea ei. Noroc cu judecătorul care-și adora fiica. Mi-a tradus și publicat zeci de poezii în arabă, iar eu am adus-o la Ipotești, la un festival Eminescu.
Cât vântur eu amintiri, în odaia mea caldă (am uitat să spun că Rashidah a murit în primele bombardamente americane asupra ”regimului Hussein”), n-am băgat de seamă că ploaia a tăcut, iar afară ninge abundent, cu fulgi mari ca niște coșuri cu margarete vărsate din cer. Pietrele Muzeului sunt deja sub patru degete de zăpadă, dealurile s-au făcut albe, alb e cerul, aerul, Dumnezeu. Cred că e cea mai frumoasă zăpadă care s-a îndurat să cadă peste un pământ cafeniu, ars de cele 20 de grade de ieri, vag încercat de ghiocei și muguri. Ninge de parcă cerul ar dansa. Ninge de parcă ar spune o rugăciune. Ninge cu declarații de iubire pe care și le fac zarzării și caișii. Ninge și tocmai acum sună niște turiști din Moldova că vor să vadă Muzeul Pietrei, iar eu îi spun Giorgianei să-i trateze din partea mea cu țuică de prună bătrână, așa cum făceam mereu în epoca dinaintea răstignirii vocii mele. Poetul e mut acum și țuica va povesti în locul lui, iar tu le spui ce le spuneam și eu. Eu le-aș fi povestit acum ceva în plus, din O mie și una de nopți, și despre Sheherezada, făcând un ocol cu Papa aflat într-o țară care nu mai e.
Ninge la Sângeru, vin musafiri albi din cer, ninge și din Moldova un autocar cu vizitatori care află telefonic că intrarea e liberă, doar gazda e în închisoarea muțeniei. Pământul mai e în stare să se lase în voia ninsorii, pământul nu e pierdut dacă se îngăduie nins, învelit ca un prunc în cearșafurile albe primenite de îngeri.
