Există momente în viața publică în care un gest aparent improvizat deschide, de fapt, o fisură istorică într-un sistem politic obosit. Nu prin amploarea imediată a consecințelor, ci prin schimbarea de paradigmă pe care o anunță. Un asemenea moment a fost și consultarea populară organizată de Diana Iovanovici-Șoșoacă și Partidul S.O.S. România în contextul votului asupra moțiunii de cenzură împotriva Guvernului condus de Ilie Bolojan.

La prima vedere, episodul ar putea părea un simplu exercițiu mediatic. În realitate însă, el conține germenii unei mutații politice profunde: transferul simbolic al deciziei din mâna aparatului de partid în mâna unei comunități politice consultate direct, în timp real, în afara mecanismelor clasice de filtrare și manipulare.

Moțiunea de cenzură împotriva Guvernului Bolojan apărea, pentru membrii Partidului S.O.S. România, ca un episod de teatru politic previzibil. Căderea guvernului nu părea capabilă să schimbe structura reală a puterii, rotația actorilor principali din sistem fiind un joc închis, o alternanță fără alternativă, în care diferențele doctrinare se estompează până la dispariție. Pleacă unii, vin ceilalți, dar mecanismul rămâne intact.

În această logică, figura lui Bolojan a devenit ceea ce fusese cândva Moțoc în imaginarul colectiv: personajul asupra căruia se concentrează ura publică pentru ca întregul sistem să se salveze prin sacrificarea unui singur om. „Capul lui Moțoc vrem!” este poate cea mai veche și mai eficientă tehnică de conservare a regimurilor aflate sub presiune: se oferă mulțimii un vinovat simbolic pentru ca structura profundă a puterii să rămână neatinsă.

În fața acestei situații, Partidul S.O.S. România a ales o cale neașteptată: suspendarea propriei autonomii decizionale și consultarea directă a susținătorilor.

Din punct de vedere politic, gestul este o premieră națională și cu puține excepții internaționale. Timp de două secole, democrația reprezentativă s-a bazat pe delegare: cetățeanul votează periodic, apoi dispare din mecanismul decizional concret. Din acel moment, partidul, parlamentarul, liderul și aparatul politic se transformă în proprietarii mandatului. Poporul este invocat retoric, dar rareori consultat efectiv asupra marilor decizii punctuale.

Or, în cazul acestui vot asupra moțiunii, s-a produs ceva diferit: un referendum popular informal, spontan, direct și transparent, desfășurat în timp real, în fața a sute de mii de oameni. Aproximativ un milion de participanți au fost invitați să decidă ce trebuie să voteze partidul. Rezultatul — covârșitor favorabil votării moțiunii — a fost apoi RESPECTAT.

Indiferent de simpatiile sau antipatiile politice, semnificația metodei nu poate fi ignorată. Pentru prima dată în politica românească recentă și mai puțin recentă, un partid parlamentar a transferat explicit responsabilitatea unei decizii majore către o masă populară consultată direct și a acceptat să execute verdictul acesteia, chiar dacă el putea contrazice calculele sau preferințele liderilor.

Este o mutație care depășește cadrul tactic al unei moțiuni de cenzură. Ea pune în discuție însuși modelul reprezentării politice.

Până acum, partidele se conformau unui singur „principiu”: „Noi știm ce este bine pentru popor”. Prin acest gest s-a impus o altă viziune, un alt timp de normalitate: „Poporul trebuie întrebat înaintea unei decizii majore”. Este diferența dintre paternalismul politic și suveranitatea participativă.

Desigur, criticii vor ridica imediat obiecții: că un live pe internet nu poate substitui mecanismele constituționale, că emoția colectivă poate fi manipulată, că participarea online nu garantează reprezentativitatea sociologică perfectă. Cu precizarea că nu e vorba de un singur live ci de foarte multe, desfășurate atât la nivel general cât și în filiale, timp de aproape 24 de ore, toate acele prezumtive obiecții sunt adevărate, dar numai parțial. Căci asemenea critici omit esențialul: nu tehnologia sau cadrul juridic al procedurii contează aici, ci faptul în sine, precedentul istoric și simbolic.

Tehnologia contemporană poate înlesni – și chiar o face – denunțul insuficienței sau imposturii politice a partidelor și, pentru prima dată în istorie, consultarea aproape instantanee a unor mase uriașe de oameni, fără intermediere birocratică și fără controlul clasic al structurilor administrative asupra votului.

De aici înainte, ideea de democrație ar putea intra într-o fază nouă. Nu neapărat pentru abolirea parlamentarismului, ci prin presiunea permanentă a consultării populare directe asupra reprezentanților. Un fel de referendum continuu al comunității electorale conectate digital.

Dacă această tendință se dezvoltă, parlamentarul viitorului ar putea deveni nu „stăpânul” mandatului primit o dată la patru ani, ci executorul periodic al voinței populare consultate permanent. Este o transformare enormă. Ea poate genera forme superioare de control democratic și poate apropia politica de popor, revitalizând suveranitatea populară. Într-o altă perspectivă, ea ar putea fi împlinirea viziunii marelui economist Constantin Cojocaru din vastul său proiect „Constituția Cetățenilor”…

Dar, indiferent de direcția viitoare, un lucru este cert: vechiul monopol al partidelor asupra deciziei începe să fie fisurat de inițiative de felul acesta, prin noile tehnologii ale participării directe.

Iar episodul legat de moțiunea împotriva Guvernului Bolojan ar putea rămâne în istorie ca unul dintre primele momente în care politica românească a ieșit, fie și experimental, din paradigma reprezentării pasive și a încercat să testeze democrația consultativă în timp real.

Poate că, peste ani, istoricii îl vor considera începutul unei revoluții tăcute: clipa în care poporul nu a mai fost doar invocat în discursuri, ci întrebat efectiv ce dorește.

Senator Dumitru Manea
Vicepreședinte BEX
Partidul S.O.S. România

Disclaimer: Informațiile prezentate în acest articol sunt preluate din surse publice iar la redactarea textului s-a utilizat inteligența artificială. În cazul în care sesizați erori sau neconcordanțe, vă rugăm să ne scrieți la [email protected]