Ana Luciana Avramescu: Exteriorizarea sentimentelor

Nu aș vrea să aduc o stare de întunecată dispoziție nimănui, dar ați mai auzit, firește,  cuvintele  care sună sumbru ,,depresie,, și ,,moarte,,.

M-am săturat să spun că viața e frumoasă , iar eu totuși să zâmbesc ofilindu-mă.

Nu am o problemă concretă, ci doar văd că nimic nu mai e frumos cu adevărat. Oricât aș încerca să le arăt prietenilor și părinților că totul e roz, orice detaliu la mine a început să doară.

Distribuie prietenilor

Playlist-ul e plin de melodii triste.  Atunci când sunt singură învăț să ascund emoții și mă uit de zeci de ori la filme triste la care plâng câte o oră. Am o teamă oribilă de moartea familiei și îmi fac gânduri cum că atunci când o să pierd pe cineva o să mă pierd și pe mine.

Cel mai tare doare momentul când cineva vine la tine, îți spune cât de trist e și mai adaugă și faptul că sunt singura care îl poate ajuta pentru că eu zâmbesc mereu. Zâmbetul e doar o armă.

Faptul că zâmbesc înseamnă că sunt fericită?

Faptul că zâmbesc înseamnă că nu plâng?

Dacă merg drept înseamnă că nu mă doare nimic?

Faptul că nu mă exteriorizez înseamnă că nu urlu în interior?

Sunt bine , nu am pățit nimic doar că încă mă chinui să regăsesc frumosul în copaci , albine și mai ales în oameni. Pierd încrederea, dar simt că mă maturizez. Nu mă bazez pe nimeni și nu am nevoie de nimeni .

E sau nu e așa? Poate mă înșel, poate nu mă înșel.