Ana Luciana Avramescu: O lacrimă a singurătății

Sunt pe un hol. Primesc brânci de la spate. Doare singurătatea. Aerul rece intră pe sub ferestrele crăpate și însângerate de la picăturile de ploaie care când ajung sub nivelul copacilor se transformă în sânge. Mi-e frig, dar continui să pășesc până ajung la o ușă. Pe ea e pusă o bucată de tablă pe care pare scris ceva însă este prea șters. Pun mâna pe clanța ruginită și parcă simt o strângere de inimă si un gol în stomac.

Mi-e teamă. Totuși îmi este gândul la tata și la curajul lui așa că deschid puțin ușa. Calc în acea cameră întunecoasă, podeaua scârțâie, vântul bate foarte tare , fereastra e deschisă. Fug repede să închid geamul deoarece simt că îngheț. Văd un pat cu cearșaf alb, cu o pată mare roșie în mijloc. Simt o atingere pe spate. Aproape împietresc de spaimă, însă îmi păstrez poziția.

Aștept câteva secunde și prind curajul de a îmi întoarce privirea. Văd doar luminile ce s-au aprins și nici urmă de cineva. Ar putea să fie moartea mea, sau moartea sufletului, însă ușile se deschid, se închid, dar nu se vede nimeni…Tăcere, spaimă dar inima mea împietrește. Rămân acolo, uitată de lume, fără lacrimi, fără dor, doar sânge. Să uiți de dor, să uiți că mor! Mi-e teamă că te voi uita și mi-e teamă de cei ce vor pleca!

Distribuie prietenilor

Am scris acest mini capitol ca de roman ca să vedeți cum văd eu singurătatea, moartea sau abandonul.
Elevă în clasa a V-a B, Sângeru