Prin câte trebuie să treacă omul ca să-şi dea seama că ceea ce considerăm banal este cel mai important. În lupta pentru viaţă realizezi că este important să poţi mânca fără să-ţi sângereze gura, dar să elimini ceea ce ai mâncat este la fel de important. Procesul de defecaţie la un moment dat devine o problemă majoră, chimioterapia te aduce în starea în care nu-ţi mai poţi controla organismul, treci de la anorexie din cauza dispepsiilor şi a stării permanente de greaţă şi vomă, la diaree, apoi constipaţie acută, intestinele nu mai tolerează toxicitatea, flora intestinală se distruge, anusul se inflamează, venele plesnesc, sângerezi şi creierul tău te obligă să elimini fecalele pietrificate, îţi vine să-ţi bagi degetele pe gât să poţi să te eliberezi de greaţă, să-ţi bagi degetele în fund ca să nu-ţi plesnească intestinele.

Aceste detalii care odinioară erau lucruri banale devin lucruri esenţiale pentru aţi salva viaţa. Încerci să controlezi tot ce corpul tău controla odinioară şi te gândeşti la preţul pe care-l puneai pe ceea ce nu-ţi ia dreptul la viaţă, munca în exces pentru un trai mai bun, acea muncă care te distruge încet fără să-ţi dai seama în ce pericol eşti. Doar când un diagnostic te loveşte în moalele capului realizezi că nimic nu este mai important ca sănătatea. În cazul meu cancerul a coborât pe planul doi când am realizat că tratamentul este mult mai violent, când am realizat că trebuie să-mi apăr organismul de două arme fatale, boala şi tratamentul. Reuşeam să mă ridic după fiecare doză de otravă, trecând prin chinuri groaznice, simţind cum cedează organele pe rând le obligam să-şi revină. Luam doze uriaşe de suplimente, de vitamine, de plante naturiste, dar atunci când simţeam că sunt pe linia de plutire trebuia să mă prezint la oncolog pentru altă doză de chimioterapie, fiecare etapă conştientizată ca fiind o altă lovitură de cuţit. Mental eram când pe linia de plutire, când la fundul mării de lacrimi sufocându-mă. Auzisem cum se întrebau cei ce nu cunosc prin ce trece un canceros… ,, aaa, trebuie să fii făcut ea ceva? plăteşte pentru păcate, Dumnezeu a pedepsit-o,,… aceste acuze treceau pe lângă mine privind un copil care nu ajunsese la vârsta în care putea să săvârşească păcate atât de mari încât cerul să-l pedepsească prin acea boală, deci, boala nu este o pedeapsă, aşa cum spun oamenii. Copiii care mor ne dau o lecţie, ei mor demni, fără de păcate încurajându-şi părinţii să treacă mai uşor peste pierderea lor, o pierdere trupească, dar un câştig sufletesc deoarece omenirea are nevoie de îngeri, iar ei prin jertfa lor salvează alte suflete.

Nu m-am certat cu Dumnezeu în perioadele cele mai grele, atunci când am căzut în genunchi cerându-i ajutor, m-am ruşinat pentru nepuţinţa mea privind patimile Fiului şi am primit forţa necesară să mă pot ridica, chiar dacă chiuveta era plină de sânge sau vasul de toaletă. Îmi aminteam câtă mâncare găteam cândva, acum gătesc pentru familia mea, nu puteam mânca orice, priveam şi beam o cană cu supă sau ceva de regim ce nu avea gust, cu toate astea orice gură de mâncare părea o binecuvântare, ce important este să poţi mânca, cum ai putea supravieţui fără energie?… Întrebarea ce mă măcina era esenţială, nu doar pentru supravieţuirea mea ci şi ai celor mai bolnavi ca mine… ,,cum poţi creea un medicament fără să-i elimini efectele adverse?,,… totul pare atât de lipsit de importanţă din partea cercetărilor în domeniul medical, cum este posibil să treci un copil prin aşa chin în secolul acesta?mai ales ştiind că acest tratament violent nu tratează boala, doar încetineşte procesul de diviziune celulară… te întrebi dacă nu este un complot sau doar ignoranţă. Te întrebi pentru ce se cheltuie atâta bănet?… oamenii chiar nu realizează că oricâţi bani ai avea, boala nu te ocoleşte sau chiar moartea, că viaţa se poate sfârşi într-o singură clipă. M-am simţit vinovată că m-am născut fără să pot pune umărul pentru a combate acest măcel fiind total neputincioasă, vinovată că nu am ajuns în această viaţă să pot susţine sub orice formă un proiect de cercetare care să elimine efectele adverse ale acestui tratament barbar. Am înţeles după fiecare şedinţă de chimioterapie de ce renunţă oamenii la luptă, de ce mor înainte de a lupta pentru viaţa lor, pur şi simplu nu pot suporta chinul şi zbaterea sufletească, i-am înţeles şi pe cei învingători şi-i consider eroi că au învins fiara ce a muşcat din carnea lor fără a-şi desprinde colţii lăsând loc unei dureri cumplite, acea durere în care-şi rogi moartea uitând cu desăvârşire că eşti dator să lupţi pentru darul cel mai de preţ–viaţa. Mulţi oameni s-au întrebat de ce am ales să scriu despre aceste lucruri ce par fără importanţă, să scriu ceva ce-i sperie, nu am un răspuns, ştiu doar că trebuie să o fac cu precizie, fără să omit nimic. Să arăt oamenilor prin ce trec semenii lor, o mică parte a suferinţei lor ce nu poate să fie descris în cuvinte. Simt că este puţin ceea ce scriu, îmi doresc ca Punctul final să nu fie a vieţii ci a bolii. Nu, nu mă lamentez, nu mă plâng, nu încerc să atrag atenţia asupra mea, nici nu-mi doresc mila oamenilor, îmi doresc doar ca ei să conştientizeze ce înseamnă viaţa şi pentru ce ne este dată, să pună preţ pe lucruri esenţiale şi să nu se piardă prin labirintul lăcomiei. Teama m-a paralizat şi a crescut în intensitate la fiecare răscruce de drum unde însetată fiind am băut din fântânile otrăvite, cum să priveşti teama din ochii unui copil bolnav fără a vedea furtuna ce-i răscoleşte lacrimile?… sau teama unui copil privindu-şi părintele murind sau luptând cu încrâncenare pentru viaţă. Teama nu este o armă cu care să lupţi, este o armă îndreptată împotriva fiinţei tale, realizezi că o ai la tâmplă, că mâna ta este pe trăgaci, apeşi fără să vrei, fiecare glonţ orb te loveşte sfărămându-ţi forţa cu care lupţi, realizezi că nu toate gloanţele sunt oarbe, dar nu te poţi opri căci teama este mai puternică şi încerci să trăieşti cu ea până la final, nu, nu de moarte te temi ci de faptul că mori învins.

Cum poţi învinge boala singur?… ai nevoie de iubire, doar ea poate să fie arma cu care lupţi, înveţi să te iubeşti, înveţi să te laşi iubit, înveţi să iubeşti cu acea iubire pe care numai un om aflat, la un moment al vieţii, pe marginea prăpastiei o poate înţelege, o iubire pe care nu mai vrei să o abandonezi acestei lumi, o iubire pe care o iei cu tine pentru că lecţia cea mai importantă a vieţii nu este cum să trăieşti ci cum să mori. Cred că cei bolnavi sunt binecuvântaţi de Dumnezeu pentru că lor li se dă şansa de a învăţa a muri, ceea ce nu se poate spune despre o moarte accidentală, la fel cum învaţă a muri un înţelept bătrân. Privesc uneori în ochii fetei mele şi-i admir puterea de a accepta suferinţa mea, mă întreb de unde această înţelepciune, dar uneori îi văd teama ascunsă după retină, câtă înţelepciune are un copil care nu-ţi îngreunează suferinţa arătându-ţi durerea pe care o poartă în suflet, nu vrea să te piardă, dar nici nu poate accepta suferinţa ta, totuşi nu se plânge reuşind să-ţi zâmbească, reuşind să te ridice, reuşind să-şi trăiască viaţa nelăsându-te să crezi că boala ta a fost o piedică asupra educaţiei sau evoluţiei lui.

Trăiam cu boala în mine, munceam, iubeam, învăţam, evoluam, scriam, dar nu realizam că merg pe sârmă în dreptul mormântului proaspăt săpat, această boală perfidă nu mi-a dat nici un indiciu, toată adrenalina-mi era consumată pentru a evolua fără să ştiu că eram la capăt de drum, mi-am făcut calcule şi am înţeles că boala era instalată de cel puţin patru ani în organism, câtă ignoranţă din partea mea să nu-mi ascult instinctul de supravieţuire, să ignor orice semn sau simptom de boală fiind ocupată să alerg ca un nebun pe drumuri înfundate atunci când Dumnezeu mă trăgea de mânecă, atunci când mi-a dăruit pana cu care-mi scriam testamentul, acum citesc poeziile scrise în urmă cu patru ani şi toate vorbeau despre moarte, nu înţelegeam de ce ochiul al treilea era deschis abia la această vârstă, de ce văd lucrurile altfel, lumea, universul, de ce iubirea a căpătat alte valenţe… simţeam doar că trebuie să scriu, să scot din mine bomba ce era gata să explodeze, dar nu ştiam că ea exista şi la un moment dat a explodat, dar acel ochi nu s-a închis ci şi-a extins câmpul vizual spre lumea adevărată, cel pe care abia acum învăţam să-l explorez. Da, odată ce am realizat că sunt bolnavă am simţit că abia m-am născut, că vreau să trăiesc, dar nu pentru ce am trăit până acum ci pentru acea iubire nepământeană care mi-a invadat trupul odată cu boala, mă tem că odată ce voi scăpa de această boală voi închide al treilea ochi ce mi-a adus atâta frumuseţe în jur, oamenii pe care am învăţat să-i iubesc, oamenii care mă iubesc, universul pe care am învăţat să-l iubesc şi iubirea ce abia acum am învăţat că trebuie să o dăruiesc universului.

Cât de nebun să fii sau cât de disperat… să iei în pumn apa şi să o săruţi, să-i mulţumeşti că-ţi spală toxinele din organism, că dă sens vieţii, să mulţumeşti ierbii că e verde, pomilor că te lasă să respiri sau pământului că ţi-a dat şansa să-i calci pe inimă încălţat?… Am învăţat să preţuiesc această lume, această viaţă şi dacă a trebuit să trec prin chinuri groznice pentru acest fapt, atunci lupta mea nu este pierdută.

fotografie făcută în ziua când am aflat diagnosticul, atunci când boala m-a îngenunchiat.